Articol a fost scris de Ninel Ganea în 2017. Dar actualitatea contează. Iar acest material este farte actual din perspectiva noii ordini. Omul citat este cercetător independent, membru asociat al Institutului Ludwig von Mises – Romani și a studiat filozofia la Universitatea București dar și știintele politice la SNSPA.
Scriem pentru că aplicațiile pentru obținerea puterii din vechiul URSS par a răsări voios în lumea pretins democrată. Citiți și trageți o concluzie cum progresismul marxist leninist nu moare ci se transformă într-un corporatism –megalodon. Epocă a conformismului non-individual. Da! Comunismul nu moare. Se transformă darwinist din urmașul megalodonului în rechinul corporatist ce nu are o culoare identificabilă.
Istoria inițială a acestei transformări apare și aici, în articol, fără finalizarea morală a celor de la # rezist. Deși finalizarea lor ideologică este a comunismului corporatist spre care cu inconștiență defilează generația consumistă. Spunem asta deoarece la # rezist sunt doar indivizii captivi ai impotenței lozincilor. Pentru că această extremă corporatist/comunistoidă elimină morala din viața publică. Și totodată aprehensiunea confuziei lor transformă realitatea programat ideatică în concluzie. Teama reprezentând un subsidiar necesar al discursului social al noii extreme de stânga promovat de noile corporații care cică sunt de... dreapta. De aceea reamintit acest articol ce doar aparent este ,,relevant istoric”. NU, Este vorba de actualitatea acestei eterne reîntorceri a lui Nietzsche ce ne bântiue. Vă rog faceți legătura între un URSS timpuriu și ce se întâmplă acum.
Specificare; megalodonul reprezintă o specie extinsă de rechini
care au trăit acum aproximativ acum 23 – 4 milioane de ani în urmă. Specificare Doi: Acum corporatismul de influență comunistă nu
moare. Megalodolul URSS nu moare. Se transformă... în U.E prin ,,principii
imuabile” ale extremei stângi. Serios?. Deci cităm:
Nu
e pur și simplu o căutare a paradoxului, însă toate ideile progresivismului
modern se pot regăsi, într-o formă distilată, în anii de început ai
comunismului rus. Potrivit unei povești apocrife, în octombrie 1919, a avut loc
o întâlnire, între savantul Pavlov și revoluționarul Lenin.
Discuția
a pornit de la interesul dictatorului comunist pentru studiul reflexelor
condiționate. Mai precis, ceea ce îl interesa pe Lenin era să vadă dacă nu se
pot transfera asupra persoanelor metodele folosite la animale, cu scopul de a
obține controlul naturii umane. „În
trecut a fost prea mult individualism în Rusia. Comunismul nu tolerează
tendințele anarhice. Sunt periculoase. Trebuie să desființăm individualismul”,
i-a spus Lenin omului de știință. Lui Pavlov nu i-a venit să creadă ce aude și
l-a întrebat pe liderul sovietic dacă vrea cu adevărat să standardizeze
omenirea. Răspunsul nu a lăsat loc niciunei îndoieli: „Exact. Omul poate fi corectat. Omul poate fi ceea ce vrem noi să fie”.
Chiar
dacă întamplarea nu a avut loc, nu există nicio îndoială asupra influenței pe
care psihologia (pre)behavioristă și materialismul evoluționist le-au exercitat
asupra comuniștilor. Revoluționarii i-au subvenționat cercetările lui Pavlov și
s-au îngrijit de bunăstarea sa, deși el nu-i avea deloc la inimă. Lenin vorbea
despre experimentele din laboratorul lui Pavlov ca fiind „foarte relevante pentru revoluția noastră”, iar Buharin le descria
plastic drept „o armă din arsenalul de
fier al materialismului”.
Locul de întâlnire al lui Lenin și Pavlov l-a constituit munca lui Ivan Sechenov (1829-1905), un fiziolog rus pentru care creierul reprezenta un instrument electromecanic de răspuns la stimuli. Cercetările lui Sechenov au constituit punctul de plecare al experiențelor lui Pavlov și și-au pus amprenta asupra lui Cernișevski, iar de aici asupra lui Lenin.
Potrivit lui Orlando Figes, în „A people’s tragedy”, materialismul, în versiunea Darwin&Huxley, avea statutul unei religii printre intelectualii ruși de la sfârșitul sec. XIX. „Materialismul științific al lui Darwin și al lui Huxley, care avea un statut de religie în intelighenția rusească din timpul tinereții lui Lenin, întărise viziunea omului determinat de lumea în care trăiește. Astfel, bolșevicii fuseseră ajutați să creadă că revoluția lor, cu ajutorul științei, poate crea un nou tip de om”.
Nu doar Pavlov a fost încurajat în munca sa. Alexei Gastev a înființat, cu ajutorul comuniștilor, un Institut al Muncii, unde a desfășurat experimente pe muncitori, având în cap ideea a-i transforma pe aceștia în roboți-mașini, cam în sensul în care era ironizată această teorie de Chaplin, în „Modern Times”.
Proletarii trebuiau să internalizeze anumite mișcări după un model impus de o mașină, astfel încât individul urma să se transforme într-un mecanism pur și simplu, fără creier și personalitate, care doar răspunde la comenzi. Gastev credea că această simbioză între om și tehnologie reprezintă următorul pas în evoluția umană, exact în același mod în care transhumaniștii de astăzi descriu procesele de îmbunătățire a naturii umane, prin fuziunea cu mașinile.
Scientismul era inevitabil în ideologia și discursul unor revoluționari care se legitimau prin legile implacabile ale istoriei. Iar comparațiile cu ideile contemporane survin firesc, chiar dacă aceste teorii sunt acum îmbrăcate într-un jargon mai tehnic și infațișate ca apolitice. Ideile sunt aceleași, iar reconstrucția naturii umane rămâne idealul manifest al revoluționarilor.
În acest sens, comuniștii nu s-au limitat doar la oferta pusă pe masă mai mult sau mai puțin voluntar de comunitatea științifică. La fel de bine au colaborat și cu feminismul sau cu avangarda artistică.
E
oarecum impropriu să spunem că au colaborat, deoarece aceștia reprezentau și
reprezintă în continuare tocmai comunismul. E adevărat că mulți artiști nu se
aflau la conducerea politică, însă o feministă ca Alexandra Kollontai, de pildă, avea o putere de decizie importantă.
Pe baza ei s-a decis înființarea la Vladimir a unui „Birou pentru Dragostea Liberă”, iar la Saratov s-a abolit căsătoria,
prin decret.
Kollontai dorea emanciparea femeii din sclavia mariajului și încuraja amorul liber. Mesajul se distingea poate doar prin caracterul tranșant de ceea ce auzim de la feministele contemporane. Se presupunea că, odată ce femeile vor lăsa baltă tigăile și oalele (după cum recomanda un poster sovietic), vor realiza împlinirea supremă.
Nici problema copiilor nu era
neglijată, iar aceștia urmau să fie transferați în proprietatea comună a
statului, cam la fel cum se tot încearcă astăzi prin alte metode ( deexemplu
dreptul copiilor după patru ani, iar
dacă sunt refuzați păriții pot fi decăzuți din drepturi, vedeți articolul din
Argumentul.ro Atac concentrat LGBT
la adresa familiei. Cine sunt europarlamentarii români care au votat pentru ca minorii
să-și poată schimba sexul fără acordul părinților!
sau impunerea pedofiliei,n.r. ).
Programul comunist avea sa se muleze perfect și pe nihilismul avangardei. Ambele curente doreau ștergerea lumii vechi, cu tot ceea ce avea ea mai bun (artă, morală, creștinism, instituții politice).
De
asemenea, ei sesizau o identitate de structură între toate manifestările
ordinii naturale, de unde și elanul de a le pune la pământ. Așa se face că mai
toți rebelii și-au găsit de lucru în ograda comunismului.
Chagall a devenit Comisar pentru Arte în Vitebsk, orasul său natal, Eisenstein a pus serios umărul la propaganda revoluționară, Malevich s-a apucat de design vestimentar și industrial pentru a-i face pe oameni să devină mai raționali, samd. Poate la mijloc era și oportunism, însă în primul rând era credința într-o revoluție care avea să transforme omul.
După
cum afirma Stalin, evocându-l, inconștient probabil, pe Shelley, „scriitorul
este inginerul sufletului uman”. „Artiștii
avangardei trebuia să devină marii transformatori ai naturii umane în primii
ani de regim bolșevic. Mulți dintre ei au împărtășit idealul socialist de a
face spiritul uman mai colectivist.” (Orlando Figes, op.cit).
Nu
a durat foarte mult până când opera de distrugere a Proletkultului a fost
repudiată de Lenin. Avangarda iși făcuse treaba și acum putea să dispară din
scenă, ceea ce a condus la dezamăgirea, exilul sau moartea unor artiști. Însă
lecția artei nihiliste, ca instrument de dizolvare socială, nu s-a pierdut. E
suficient să ne uităm tot în spațiul rus, la aventurile grupului Voina sau, mai
aproape de noi, la teribilismele juvenile ale unor artiști, care deplâng soarta
căpșunarilor sau critică și atacă simultan.
Daca mai adăugăm la acest melanj de scientism, nihilism artistic și moral,
inepuizabilul anticreștinism (10.000 de preoți omorâți doar de Lenin), avem
portretul robot al lumii contemporane.
Diferența
fiind, bineînțeles, că bolșevicii nu s-au încurcat foarte mult în detaliile
fabianiste ale subversiunii din interior, ci au pornit de-a dreptul la
desființarea omului.
Iulian Rinder