,,Singurul lucru de care răul are nevoie ca să triumfe e ca oamenii buni să nu facă nimic.” Edmund Burke

Corectitudinea politică este sistemul de credințe, atitudini și valori care domină astăzi America. Sintagma propriu-zisă s-a ivit dintr-o glumă din benzile desenate. Gluma s-a ideologizat, ajungând să bântuie astăzi nu numai America, dar și Europa și lumea întreagă. Este considerată de unii un progres, de unde denumirea de progresism. Corectitudinea politică încearcă să impună americanilor o uniformitate în gândire și comportament, fiind deci totalitară, în esență. Rădăcinile sale pornesc dintr-o versiune de marxism – marxismul cultural – ce își propunea răsturnarea radicală a culturii tradiționale, cu scopul de a provoca o revoluție socială.

Revoluția socială are o istorie lungă, avându-și probabil originea în Republica lui Platon.
Însă Revoluția Franceză din 1789 a fost cea care l-a inspirat pe Karl Marx în dezvoltarea teoriilor sale în secolul al XIX-lea, în Germania. În secolul XX, succesul Revoluției bolșevice din Rusia anului 1917, condusă de V.I. Lenin, sprijinit de Germania (pentru a scoate Rusia din război, n.n.) a generat un val de optimism în rândul forțelor marxiste din Europa. În 1919 (după încheierea Primului Război Mondial), au avut loc mai multe evenimente: revolta comunistă spartakistă din Berlin, condusă de Rosa Luxemburg; crearea unui Soviet în Bavaria, condus de Kurt Eisner, și a unei Republici comuniste în Ungaria, condusă de Bela Kun; invadarea Poloniei de către Armata Roșie condusă de Leon Troțki, în speranța joncțiunii cu Revoluția din Germania. Exista atunci temerea că întreaga Europă ar putea cădea sub dominație bolșevică. Dar, Armata Roșie a fost învinsă de polonezi la Vistula, în 1920. spartakiștii, sovietul bavarez și guvernul lui Bela Kun nu au reușit să câștige susținere din partea muncitorilor din Europa și, după scurt timp, au fost înlăturați.

Aceste evenimente i-au pus în dificultate pe revoluționarii marxiști din Europa, care crezuseră că muncitorii oprimați vor profita de aceste oportunități revoluționare și vor declanșa revoluția mondială. Dar muncitorii nu au profitat, și ei au dat vina pe muncitori pentru eșecuri, nu pe teoria lor. Atunci, un grup de intelectuali marxiști a găsit soluția pentru ieșirea din dificultate prin efectuarea unei analize care se concentra mai degrabă pe „suprastructura” culturală a societății decât pe „substructurile” economice, ca în teoria lui Marx. Marxistul italian Antonio Gramsci și marxistul ungur Georg Lukảcs au contribuit decisiv la crearea noului marxism, cultural.

Istoria corectitudinii politice

Corectitudinea politică este marxismul cultural, sau neomarxismul, adică marxismul tradus din termeni economici în termenii culturii. Marxismul cultural datează cel puțin din anii 1920, când unii marxiști și-au dat seama că revoluția bolșevică nu va izbândi în lume deoarece oamenii au convingeri religioase puternice, țin la tradiții și la familie. Acestea trebuiau să fie distruse mai întâi, pentru ca revoluția să izbândească.

În 1923, un grup de marxiști au întemeiat, în cadrul Universității din Frankfurt, Germania, Institutul pentru Cercetări Sociale, cunoscut mai târziu ca Școala de la Frankfurt, dedicat să facă această traducere a marxismului în termeni culturali. Numele ce se intenționa a fi dat inițial acestui Institut era Institutul pentru Marxism, după modelul Institutului Marx-Engels din Moscova, dar s-a hotărât că vor putea funcționa mai eficace dacă își vor ascunde marxismul, și de aceea au ales în final un nume cu rezonanță neutră. Primul său director a fost Carl Grünberg, filosof marxist născut la Focșani în 1861.

În 1933, când naziștii au ajuns la putere în Germania, membrii Institutului au plecat în exil, cei mai mulți în America, la New York, unde cu timpul principalul obiectiv a devenit injectarea ideologiei sale în societatea americană, cu scopul de a genera schimbări sociale. Institutul s-a întors în Germania, la Frankfurt, după al Doilea Război Mondial. Deci, Școala de la Frankfurt este sursa corectitudinii politice de azi.

Mai târziu, mergând pe linia lui Lukảcs, Institutul avea să-l conjuge pe Marx cu Freud, producând freudo-marxismul, pentru a contesta bazele culturii occidentale, adică valori precum creștinismul, capitalismul, autoritatea, familia, patriarhalitatea, ierarhia, moralitatea, tradiția, înfrânarea sexuală, loialitatea, patriotismul, naționalismul, ereditatea, etnocentrismul, convenția și conservatorismul. Ideea ingenioasă a neomarxiștilor a fost înlocuirea represiunii economice din marxismul clasic, respectiv exploatarea clasei muncitoare de către capitaliști în goana lor după profit, cu represiunea sexuală din teoria freudiană, respectiv reprimarea manifestării libere a erotismului la toți cetățenii de către o civilizație de inspirație creștină. Soluția găsită este distrugerea acelei/acestei civilizații. Structura socială patriarhală va fi înlocuită cu modelul matriarhal. Categoriile cele mai reprimate sunt considerate: minoritățile sexuale și rasiale, femeile, tinerii.

În acest scop, membrii Institutului vor elabora în ani 1930 teoria critică (ești ispitit să întrebi: „Bine, și care e teoria?” Răspunsul este: „Teoria e să critici”), care va sta la baza conceptului postmodern de deconstructivism. Neomarxiștii folosesc deconstructivismul, o metodă de analiză lingvistică falsă, prin care „dovedesc” că orice „text”, trecut sau prezent, ilustrează opresiunea negrilor, femeilor, homosexualilor etc. prin aplicarea unei anumite grile de lectură care găsește asemenea sensuri în cuvintele textului (indiferent de înțelesul lor real).

Corectitudinea politică domină astăzi SUA, pornind de la universitățile americane. Modul de distrugere a civilizației occidentale – obiectiv stabilit de Lukảcs în 1919 – nu era prin teorii complicate, ci prin sex, droguri și rock’n’roll. S-a considerat că industria culturală îi transformă pe oameni în sclavi în moduri mult mai subtile și mai eficace decât metodele precedente. Astfel, industria divertismentului este cel mai puternic promotor al corectitudinii politice.

Corifeii corectitudinii politice

Dacă Marx, Engels și Lenin sunt corifeii marxismului (economic), corifeii marxismului cultural, deci ai corectitudinii politice, sunt Lukảcs, Gramsci, Reich, Fromm, Marcuse și Adorno.

Georg Lukảcs, autorul cărții Istorie și conștiință de clasă, este recunoscut ca fiind al doilea teoretician marxist de frunte după Marx. În 1919, a devenit vicecomisar pentru cultură sub regimul bolșevic maghiar al lui Bela Kun. A afirmat: „O asemenea răsturnare de proporții mondiale a valorilor nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori și crearea unora noi de către revoluționari.” A lansat ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de „terorism cultural”. Ca parte a acestui terorism cultural, el a lansat un program exploziv de educație sexuală în școlile ungurești. Copiii erau instruiți în teme precum „iubirea liberă”, raporturile sexuale, natura „arhaică” a codurilor familiei burgheze, caracterul demodat al monogamiei și irelevanța religiei, care privează omul de toate plăcerile. Copiii erau stimulați să respingă și să ridiculizeze autoritatea părintească și autoritatea Bisericii și să nu mai țină seama de preceptele morale. Femeile erau instigate la revoltă împotriva normelor sexuale ale vremii. Campania „terorismului cultural” inițiată de Lukảcs a fost precursoarea a ceea ce „corectitudinea politică” va genera mai târziu în școlile americane.

La o întrunire secretă din anul 1923, Lukảcs a propus ideea inducerii “pesimismului cultural” oamenilor din Vest, cu scopul de a le amplifica starea de deznădejde și alienare, ca o precondiție necesară pentru înfăptuirea revoluției. Această întrunire a condus la înființarea, în 1923, a Institutului de Cercetări Sociale la Universitatea din Frankfurt (compus din psihologi, sociologi și alți intelectuali marxiști și de orientare comunistă), cunoscut mai târziu ca Școala de la Frankfurt, dedicat implementării programului inițiat de Lukảcs.

Antonio Gramsci, marxist italian, a lucrat pentru Internaționala Comunistă între anii 1923-1924, la Moscova și Viena. Mai târziu, a fost întemnițat de Mussolini, timp în care a scris faimoasele Caiete din închisoare. El se remarcă în rândurile marxiștilor prin teoria lui despre hegemonia culturală, ca mijloc al dominației de clasă. În viziunea sa, o revoltă în manieră bolșevică nu va putea fi înfăptuită de către muncitorii occidentali, din pricina religiei lor creștine. Deci, pentru ca vreo revoluție politică să fie posibilă, trebuia creat un om nou sovietic. Îndemnul său adresat intelectualilor a fost ca aceștia să înceapă un lung marș prin instituțiile educaționale și culturale ale națiunii pentru a crea noul om sovietic.

Wilhelm Reich a scris, în 1933, cartea Psihologia de masă a fascismului, în care a evidențiat faptul că Școala de la Frankfurt s-a distanțat de sociologia marxistă, care plasa burghezia împotriva proletariatului; bătălia se va da între „reacționari” și elementele revoluționare. De asemenea, spunea el, matriarhatul consituie singurul gen autentic de „societate naturală”. Reich a scris și cartea Revoluția sexuală, care avea să prefigureze ceea ce urma să se întâmple în 1960 (revoltele studențești din America contra războiului din Vietnam). Teoria lui Reich este ilustrată în aceste cuvinte ale sale: „Familia autoritară reprezintă statul autoritar în miniatură. Caracterul autoritar al omului rezultă, în esență, din sedimentarea inhibițiilor sexuale și a fricii în substanța vie a impulsurilor sexuale. Imperialismul familial este proiectat ideologic în imperialism național …Familia autoritară (…) constituie o fabrică unde iau ființă ideologia și structurile reacționare.”

Teoria lui Wilhelm Reich și programul de educație sexuală inițiat de Georg Lukảcs în Ungaria pot fi considerate sursele din care provin insistența asupra introducerii educației sexuale în învățământ, începând de la grădiniță, precum și atitudinea de respingere manifestată în cadrul sistemului educațional față de familie, față de autoritatea externă și față de structura tradițională a caracterului.

Erich Fromm, ca și Wilhelm Reich, a fost un psiholog al Școlii de la Frankfurt care s-a mutat în America în anii 1930. A fost unul din cei mai activi susținători ai teoriei matriarhale. El a clarificat semnificația „libertății pozitive” în lucrarea Dogma lui Christ, unde se prezintă pe sine ca un caracter revoluționar care s-a emancipat din chingile familiei și ale patriei, de sub autoritatea mamei și a tatălui, care și-a declinat loialitatea față de stat, rasă, partid sau religie.

Herbert Marcuse a fost un intelectual al Școlii de la Frankfurt care s-a mutat și el în America în anii 1930. A fost adesea prezentat ca un filozof marxist, deși a fost un revoluționar social pursînge, care își imagina dezintegrarea societății americane la fel cum Karl Marx și Georg Lukảcs și-au imaginat dezintegrarea societății germane. „…Un singur lucru putem afirma cu deplină certitudine: ideea tradițională de revoluție și strategia tradițională prin care poate fi declanșată o revoluție nu mai sunt valide. Aceste idei sunt demodate… Ceea ce trebuie să înfăptuim este un tip de dezintegrare difuză și dispersivă a sistemului”.

Marcuse a publicat în 1955 cartea Eros și civilizație, carte care desăvârșește sarcina integrării lui Marx cu Freud, și care a devenit documentul fondator al contraculturii din 1960 care a introdus ideologia Școlii de la Frankfurt în colegiile și universitățile americane. Cartea cheamă la revolta totală împotriva culturii occidentale tradiționale și promite celor ce se alătură revoluției o utopie de tip Țara dulciurilor cu sex liber și muncă deloc. Această carte a devenit biblia tinerilor radicali care au preluat conducerea în campusurile universitare americane începând cu 1965 și care sunt și azi acolo, ca membri ai corpului profesoral. Marcuse a inventat sloganul „Faceți dragoste, nu război” (Make love, not war). Teoria sa includea credința că mișcarea de eliberare a femeilor constituie componenta cea mai de seamă a opoziției și, posibil, cea mai radicală. Eforturie sale revoluționare vor conduce la declanșarea unui război nesfârșit purtat de revoluționarii marxiști împotriva bărbaților albi americani, în școli și universități.

Theodor Adorno a fost un alt marxist revoluționar, membru al Școlii de la Frankfurt, care s-a stabilit în America în ani 1930. A publicat, printre alte cărți, Personalitatea autoritară, în 1950. Această carte reprezintă baza a tot ceea ce a urmat în sensul zugrăvirii conservatorismului ca un defect psihologic, și a avut un impact enorm, nu în ultimul rând asupra teoriei educației. Ideea centrală a lucrărilor sale este aceeași: există un astfel de element precum caracterul autoritar, care este opusul modelului revoluționar dezirabil. Caracterul autoritar este produsul capitalismului, al creștinismului, al conservatorismului, al familiei patriarhale și al represiunii sexuale. În Germania, combinația acestor factori a generat apariția prejudecăților, a antisemitismului și a fascismului, potrivit teoriei Școlii de la Frankfurt. Revoluția culturală din Franța anului 1968 (mișcare similară contraculturii anului 1960 din America) a atacat principiul autorității.

Adorno și alți membri ai Școlii de la Frankfurt s-au bucurat de oportunitatea de a pune în aplicare programul proiectat de Georg Lukảcs și Antonio Gramsci pentru înfăptuirea revoluției sociale în America, în loc de Germania (așa cum Lenin a înfăptuit revoluția bolșevică în Rusia, în loc de Germania n.n.). Ei vor postula existența personalității autoritare în rândul americanilor cu predispoziții spre prejudecată, exploatând această componentă pentru a impune americanilor „reeducarea planificată științific”, sub pretextul că această acțiune este întreprinsă în scopul eradicării prejudecăților. Această reeducare planificată științific (care ne amintește de reeducarea de la Pitești, n.n.) va deveni o manevră de înlocuire a sistemului fundamental de valori american cu valorile opuse, revoluționare, în mediul educațional, astfel încât copiii americani să fie formați după modelul caracterelor revoluționare din teoria Școlii de la Farnkfurt, creându-se, în acest mod, „noul copil american”.

Distrugerea familiei, principalul obiectiv al corectitudinii politice

Diana West, în cartea sa din 2008 The Death of the Grown-Up:How America’s Arrested Development Is Bringing Down Western Civilization, trece în revistă principalele aspecte care au contribuit la decăderea societății occidentale, atrăgând atenția că ideologia distructivă a corectitudinii politice a putut fi „implantată” doar într-o societate adusă într-un stadiu avansat de infantilizare. Ca urmare a eradicării valorilor maturității, societatea nu mai are puterea să reziste în fața forțelor care o destructurează și o masifică. Elementul organic, unificator, care-i menținea coeziunea – creștinismul – a slăbit pe măsură ce tinerețea/adolescența „emancipată” a fost ridicată la rang de adevărat cult. Demnitatea și autoritatea morală, care erau asociate altădată bătrâneții, în mentalul colectiv, au fost înlocuite cu dezgustul față de vârstă. Bătrânețea trebuie discreditată, fiindcă influența pe care ar putea să o exercite asupra tinerilor este cu totul incorectă politic. Ceea ce a dispărut este și aprecierea pentru calitățile maturității: verticalitatea și onoarea, răbdarea și responsabilitatea, capacitatea de a vedea în perspectivă și înțelepciunea, sobrietatea, buna-cuviință și bunele maniere, precum și faptul de a ști ce se cade [a face sau a spune] și când.

A fost nevoie doar de o generație pentru ca aceste schimbări, la care au contribuit, mai ales, cultura pop și televiziunea, să se producă în societate. Dacă altădată copiii „orbitau” în jurul părinților, astăzi părinții sunt cei care „orbitează” în jurul copiilor, abdicând de la responsabilitățile lor de adulți, renunțând la autoritatea pe care o presupune statutul de părinte, „la drepturile și privilegiile lor pentru a nu tulbura confortul [emoțional] și buna dispoziție a tinerilor”. Societatea a fost adusă într-o stare de pasivitate, anesteziată prin televizor, muzică, filme, jocuri video etc. La procesul de regresie morală (strâns corelat erodării valorilor maturității) și de „tâmpire” a populației contribuie și vulgarizarea limbii, care devenit un fenomen obișnuit în mass-media (dar și în filme, literatură etc.), nelipsind nici limbajul licențios, care e tot mai la modă.

Erodarea valorilor maturității are drept consecință distrugerea familiei. Familia presupune maturitate, asumarea de responsabulități, înțelepciune, de aceea ea poate bloca funcționarea instrumentelor de manipulare folosite de corectitudinea politică, un instrument principal fiind infantilizarea. Familia este incorectă politic, ea fiind pentru reprezentanții Școlii de la Frankfurt o „fabrică” unde iau ființă „structurile reacționare” (Wilhelm Reich), în care se formează „caracterul [personalitatea] autoritar[ă]” (Theodor Adorno). Așa se explică de ce unul dintre principiile de bază ale teoriei critice a fost necesitatea de a distruge familia tradițională. Corifeii Școlii de la Frankfurt predicau: „Chiar și o abolire parțială a autorității parentale în famile ar trebui să sporească disponibilitatea unei generații viitoare de a accepta schimbarea socială.” Războiul împotriva familiei s-a intensificat pe măsură ce revoluția homosexuală a luat proporții, începând cu anii 1970.

Asaltul asupra adevărului

Trăim într-o epocă în care adevărul este pretutindeni atacat – adevărul evident, factual – ca de exemplu că „bătălia de la Agincourt a avut loc în octombrie 1415”. Sunt, fără îndoială, multe cauze care au condus la această situație. Un indiciu descurajant al acestei stări de fapt îl constituie deplina aversiune față de ideea de „adevăr obiectiv” manifestată în cercurile academice de astăzi. Acest lucru este evidențiat de concepția, foarte răspândită, că adevărul este „relativ”, adică adevărul unei afirmații este determinat, în mod hotărâtor, de preocupările, prejudecățile, chiar și de sexul sau de originea etnică a vorbitorului, mai mult decât de veridicitatea sau de falsitatea a ceea ce afirmă acesta. Ideea de bază este că adevărul este mai degrabă inventat decât descoperit. Putem spune că totul a început cu faimoasa declarație a nihilismului formulată de Nietzsche: „Ne există fapte, ci doar interpretări”.

Proliferarea năucitoare a programelor de „studii” (studii dedicate feminismului, homosexualilor, afro-americanilor, studiile pentru pace, studiile despre text etc.) este un simptom important al acestei degenerări. Astfel de programe, deși promovate ca fiind „interdisciplinare”, sunt în realitate antidisciplinare. Ele nu presupun stăpânirea unor discipline multiple, ci abandonarea rigorii disciplinare în favoarea susținerii unei ideologii prescrise.

Nu numai literatura, filosofia, dreptul, istoria artei, psihologia, antropologia, sociologia sunt afectate de asaltul asupra adevărului în sfera academică, dar chiar și istoria – a cărei rațiune de a fi s-ar fi crezut că o constituie angajamentul față de adevărul factual – a fost supusă acestei pervertiri. Ca și în cazul studiilor literare, stratagema constă în a spune că întreaga controversă nu e decât semnul unui „conflict între generații”. Și dacă mai există o mulțime de istorici care admit tacit, în cadrul activității lor, standardele tradiționale de investigație istorică, extrem de puțini sunt dispuși să conteste în mod deschis asaltul desfășurat împotriva disciplinei lor. Sunt, în general, „prea ocupați, prea obosiți sau prea derutați” pentru a se opune. Pasivitatea lor le-a creat adversarilor legitimitate, permițându-le să-și consolideze autoritatea – ei, adversarii, domină acum universitățile americane.

Manifestări ale corectitudinii politice

Din SUA, corectitudinea politică a fost exportată, pe filieră academică, dar și cu ajutorul mass-media, în Uniunea Europeană, unde domină deja politicile publice. Valori promovate de corectitudinea politică sunt: toleranță, echitate, diversitate, incluziune, egalitate de gen (mai curînd egalitate în privința rezultatelor, decât a oportunităților), multiculturalism. Și în România, suflul corectitudinii politice se simte tot mai puternic, alimentat de facultățile de Sociologie, Filosofie, Științe Politice și comunicare, în care scrierile corifeilor Școlii de la Frankfurt sunt de bază, așa cum în comunism, scrierile corifeilor marxismului erau de bază (n.n.).

Curentul „demitizării” istoriei și literaturii se află în expansiune. În România, sunt declarați incorecți politic Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Ion Antonescu etc., ca „agresori” și „violenți” față de popoarele vecine. Incorecți politic sunt catalogați mai toți marii noștri cărturari și creatori, de la Eminescu și Iorga la Mircea Eliade și Constantin Noica. Același tratament îl au și stâlpii de susținere ai culturii europene. Shakespeare este incorect politic în Neguțătorul din Veneția, de exemplu, pentru că Hitler a îngăduit să se joace în lagărele de concentrare doar o singură piesă, a lui Shakespeare; este condamnat și de feministe.

Incorecte politic au devenit transhumanța și brânza preparată de ciobanii români, dar și cimpoaiele scoțiene. Cum se crede că civilizația viitorului va fi aceea de tip gay și pentru a nu jigni noul tip de familie, codul european propune să nu mai utilizăm termenii de soț, soție, ci de patener, parteneră, să nu mai utilizăm termenii de mamă, tată, ci de părinte 1, părinte 2.
Termenul incorect politic de handicapat este înlocuit cu termenul corect politic de persoană cu dizabilități. Termenul incorect politic de țigani este înlocuit cu termenul corect politic de romi. Termenul incorect politic de sex (cu 2 alternative, M și F) este înlocuit, în noile cărți de identitate de cetățeni ai Uniunii Europene prezentate (proiect pilot la Cluj) în 2021, cu termenul corect politic de gen (cu 3 alternative) (n.n.).

Corectitudinea politică în America îi declară pe negri, hispanici, femeile feministe, homosexuali și alte câteva grupuri minoritare ca fiind categorii virtuoase, iar pe bărbații albi ca fiind intrinsec răi. Corectitudinea politică nu recunoaște existența unor femei care nu sunt feministe, iar pe negrii care resping corectitudinea politică îi declară albi.

În Învățământul superior din America, corectitudinea politică s-a înrădăcinat atât de adânc, încât multe campusuri universitare sunt astăzi dominate de o atmosferă de incertitudine și frică. Un număr crescând de studenți și de cadre didactice trăiesc cu teama că demersul lor intelectual de căutare a adevărului îi va ofensa pe „Marii Inchizitori ai Corectitudinii Politice”.

Tehnicile corectitudinii politice sunt bine cunoscute în prezent și la noi (n.n.): atacarea programei școlare în numele „multiculturalismului”, impunerea unor „coduri de limbaj” restrictive și vag formulate, precum și cursurii obligatorii de „formare a sensibilității” adresate bobocilor, care nu sunt altceva decât eforturi sistematice de îndoctrinare ideologică.

Însă influența corectitudinii politice s-a răspândit și se răspândește și în alte moduri deranjante, ca de exemplu: Într-un chestionar elaborat în cadrul Universității din Massachusetts, profesorii trebuie să declare ce „contribuții la multiculturalism” au adus. Chestionarul este folosit apoi în luarea deciziilor privind durata contractelor de muncă și promovarea.

Componenta corectitudinii politice care iese cel mai mult în evidență în viața de astăzi este ideologia feministă, feminismul (deoarece, după cum se presupune, femeile reprezintă cel mai mare grup social și politic din masa posibililor alegători) și corolarul său, ideologia de gen.
Putem observa aceasta la televizor, unde aproape toate filmele de succes au în centru o femeie, iar subiectul pune în evidență superioritatea femeilor vs. inferioritatea bărbaților; în poliție și chiar în armată, unde sunt extinse oportunitățile pentru femei; în câmpul muncii, unde amenințarea cu acuzația de hărțuire sexuală este folosită pentru a-i determina pe bărbați să se conformeze regulilor corecte politic; în universități, unde studiile de gen proliferează (la București, a demarat primul program de masterat profilat pe studii de gen din România, și a fost introdusă dimensiunea de gen în curiccula școlară, n.n.).

Feminismul este o doctrină teoretică și de acțiune care revendică lupta împotriva inegalității de gen, promovând afirmarea femeii în societate prin ameliorarea și extinderea rolului și drepturilor sale. Doctrina nu trebuie confundată cu simpla revendicare a unor drepturi (conform Wikipedia). Mișcarea pentru drepturile femeilor are rădăcini adânci în America anilor 1830, și rezultatele obținute au adus schimbări fundamentale pozitive în viața femeilor, ca dreptul la vot, la educație, la muncă. Feminismul nu se confundă însă cu lupta pentru drepturile femeilor, deși pare că descinde din aceasta. Problema drepturilor femeilor fusese de mult rezolvată în Europa, inclusiv în România socialistă, atentă la promovarea femeilor și în politica înaltă, imaginea acestei emancipări fiind Elena Ceaușescu. Feminismul este altceva, menit fiind să schimbe mentalitățile, pornind de la temeliile sprituale, în vizor fiind în prim plan religia.

Notă
Literatura completă de și despre Școala de la Frankfurt e imensă. Lipsesc însă cărțile scrise pentru nespecialiști, care să explice Școala de la Frankfurt și operele ei în termenii nașterii Corectitudinii Politice. Volumul Corectitudinea Politică: „Religia marxistă” a Noii Orânduri Mondiale, Coordonatori William S. Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon, Editura ROST, 2015, a fost un început foarte bun și foarte util, din care am preluat liber (pentru ușurința lecturii) idei și pasaje în scurta prezentare (sinteza) de mai sus.

Dr. Afrodita Iorgulescu
Matematician
Profesor Emerit A.S.E. București

articol preluat de Iulian Rinder