Există momente în care presa nu mai informează, ci oficiază. Nu mai pune întrebări, ci aprinde lumânări. Nu mai verifică, ci recită. Așa arată și recentele „laudatio” apărute în BZB și BrașovTV – texte care nu încearcă să înțeleagă istoria, ci să o îmblânzească, să o facă prezentabilă, digerabilă, eventual vandabilă.
BZB, ziarul în care pentru 200 de lei oricine se poate lăuda că a luptat cu Napoleon la Waterloo și a fost cu Armstrong pe Lună, publică un elogiu solemn, lipsit de fisuri, despre un general al unui regim care, structural, nu a fost democratic. Nu e analiză, nu e contextualizare, nu e memorie critică. Este cosmetizare.
De cealaltă parte, BrașovTV (fost Mix2), completează corul. Tonul este același: grav, reverențios, aproape liturgic. Nicio întrebare incomodă. Nicio distanță. Doar admirație livrată ca produs media.
Problema nu este că se vorbește despre un general. Problema este cum se vorbește. Când presa ajunge să practice lauda necritică a unor figuri provenite din structurile de forță ale statului comunist, fără a discuta natura acelor structuri, rolul lor istoric sau ambiguitățile morale implicate, nu mai avem jurnalism. Avem rescriere selectivă a trecutului.
Folosind aceste două cotidiene de răsunet extra comunal, butoiul cu picioare de la „Crampele lui Decebal”, academic vorbim profesor doctor în verificarea eczemelor dintre picioarele blondelor ușuratice, proaspăt intrat într-un rahat pe mărimea gabaritică a domniei sale, încearcă să slăbească la fel ca și porcul în Ajun, doar-doar să scape de… pesta porcină. Astfel, „Calicus Pașivus” care intra de 2-3 ori pe an în arestul Miliției și ieșea după ce turna din abundență „sifon” în șprițul Securității, s-a apucat sa aducă magna con laude generalului Ștefan Gușă, omul despre care Evenimentul zile scria că: „Ar fi trebuit judecat alături de generalii Stănculescu și Chițac, doar că până la ora desfășurării procesului, acesta a murit”.
În acest peisaj apare și un detaliu relevant pentru înțelegerea rețelelor de putere din România postcomunistă: fiica generalului Ștefan Gușă este soția miliardarului Drăgan, personaj legat de o așa-zisă universitate neacreditată de la Brașov – Universitatea Drăgan – amintind inevitabil de alte fabrici de prestigiu fără substanță, precum Universitatea Dacia, unde se vorbea, la vremea ei, despre diplome multiplicate mai degrabă la xerox decât în amfiteatre.
Același general Ștefan Gușă, în 1995 era prezentat într-o lumină critică și controversată, ca personaj-cheie al evenimentelor din decembrie 1989. El este descris drept primul „trădător” al Revoluției, în sensul că ar fi jucat un rol dublu și ar fi contribuit la deturnarea sensului real al revoltei populare.
Pe scurt, ideile principale despre Gușă sunt următoarele: în cadrul FSN, Ștefan Gușă apare inițial ca figură importantă, dar este rapid îndepărtat și marginalizat. Autorul sugerează că Gușă ar fi avut legături vechi cu structuri sovietice (KGB) sau cel puțin o formație ideologică favorabilă Moscovei.
Se afirmă că, deși în decembrie 1989 a părut să joace un rol „patriotic”, în realitate a lucrat pentru menținerea controlului vechilor structuri de putere, nu pentru o ruptură reală cu comunismul. Este prezentat ca sacrificat de noile elite postrevoluționare, tocmai pentru că știa prea multe despre mecanismele din spatele preluării puterii.
Textul sugerează că eliminarea sa politică (și dispariția rapidă din prim-plan) face parte dintr-un proces mai larg de ștergere a martorilor incomozi ai Loviturii de Stat din Decembrie 1989.
În concluzie, ziarul îl descrie pe Ștefan Gușă nu ca erou al „Revoluției”, ci ca un personaj ambiguu, prins între vechiul regim și noua putere, folosit și apoi abandonat, cu un rol esențial în confiscarea Revoluției de către structurile de continuitate.
După 36 de ani, chiar dacă este aproape imposibilă de demonstrat colaborarea lui Gușă cu KGB, Aceste conexiuni sunt un context cât se poate de plauzibil. Iar contextul este exact ceea ce BZB și BrașovTV, din umbra cotizație cașalotului, refuză să ofere!!!
Revenind la autorul sau promotorul acestor „laudatio” pare animat de o nevoie obsesivă de a se prezenta drept anti-sovietic, de a-și spăla biografia printr-un discurs zgomotos, declarativ, aproape disperat. Într-o Românie în care eticheta „anti” ține loc de argument, iar patriotismul declarativ acoperă goluri morale, astfel de texte devin monedă de schimb. Nu conving, dar semnalizează. Nu demonstrează, dar sugerează loialități.
Când cineva simte nevoia să strige atât de tare ce nu este, merită să ne întrebăm de ce. Nu pentru a acuza, ci pentru a înțelege mecanismul. Presa locală, folosită ca tribună personală, ca dovadă de influență, ca instrument de negociere simbolică, nu mai este presă. Este intermediar.
În final, nu asistăm la un simplu omagiu. Asistăm la un ritual de albire, în care un „sifon” mediatic – în sensul de canal, nu de informator – laudă un „securist” simbolic, adică un produs al unui sistem represiv, fără a pomeni sistemul. Fără umbre. Fără victime. Fără istorie reală.
Iar când presa ajunge să șteargă umbrele trecutului, nu o face din naivitate. O face pentru că întunericul selectiv este profitabil.
P.S. Grasule!!! când ai programată următoarea chemare?
