Dosarul nr. 1908/62/2024, aflat pe rolul Tribunalului Brașov, începe să devină un simbol al unei justiții care pare să se miște nu în pas cu adevărul, ci în contratimp cu el. Mai mult ca sigur, astăzi se va anunța ce-a dea zecea amânare, într-o cauză în care faptele esențiale sunt deja consemnate negru pe alb într-un raport oficial al Curții de Conturi a României.

Protagonista principală, o femeie „de sex feminin”, o parșivă care și-a dat seama că a fost discriminată abia după 4 luni de la „discriminare”, un exemplu dovedit de Avocatul Poporului că încerca să încalce prevederile constituționale și de către DNA pe cele ale codului penal. „infracțiuni de corupție (Legea nr. 78/2000)”

Nu vorbim despre presupuneri, zvonuri sau interpretări jurnalistice. Vorbim despre un raport al Curții de Conturi care constată existența unui prejudiciu adus patrimoniului Municipiului Brașov, rezultat din punerea la dispoziția ONG-ului AMURAL a catacombelor aflate în proprietatea orașului, fără respectarea cadrului legal și în beneficiul unor persoane aflate în relații de apropiere cu inculpata Flavia Boghiu, fost viceprimar USR, aka #FĂRĂ PENALI… ci doar cu penale.

Și totuși, dosarul bate pasul pe loc din 2024, zece amânări, zece motive și zero răspunsuri.
Oare câte amânări sunt suficiente pentru ca doamnele magistrați care atunci când nu servesc ceai în fața tribunalului, trebuie să se lămurească că prejudiciul este consemnat de o instituție de control a statului, bunul aparține patrimoniului public, beneficiarul este un ONG privat, iar decizia de prejudiciere a fost luată de un demnitar public?

Din câte se pare, zece nu par să fie suficiente, în schimb, suficiente par să fie pentru a alimenta o suspiciune legitimă, pe care opinia publică nu mai poate fi certată că o formulează.
Este această tergiversare rezultatul nehotărârii sau al rea-voinței? Justiție lentă sau justiție calculată?

Într-un stat de drept funcțional, justiția întârziată este justiție refuzată. Iar când întârzierile se adună metodic, dosar după dosar, termen după termen, apare întrebarea pe care nimeni din sistem nu pare dispus să o rostească: Se trage de timp pentru a se ajunge la prescripție? – Nu este o acuzație, este o întrebare publică, născută dintr-o realitate repetitivă: dosare sensibile, persoane publice, amânări succesive, iar în final, fapte care nu mai pot fi sancționate penal.

Dacă judecătorii sunt într-adevăr atât de nehotărâți, atunci avem o problemă gravă de competență.
Dacă nu sunt nehotărâți, atunci avem o problemă și mai gravă, de voință.

Cetățeanul de rând este judecat rapid pentru fapte minore, în schimb, demnitarii par să beneficieze de un calendar elastic, unde timpul nu mai curge, ci este negociat.

Cât timp poate fi ignorat un raport al Curții de Conturi?
Cât timp poate fi „analizat” un prejudiciu deja constatat?
Cât timp poate fi suspendată responsabilitatea sub pretext procedural?

În România anului 2026, concluzia este una incomodă și pare să relateze întocmai deznodământul celor de la RECORDER – unul dintre motoarele de propagandă ale partidului care chiar pe Flavia Boghiu a pus-o viceprimar la Brașov.

Dosarul 1908/62/2024 nu mai este doar despre Flavia Boghiu. Este despre credibilitatea Tribunalului Brașov. Este despre mesajul transmis societății, acela că unii răspund repede, alții poate niciodată. Iar dacă, la finalul acestui maraton de amânări, soluția va fi prescripția, atunci nu va mai conta ce va scrie hotărârea. Verdictul public va fi deja dat.

Justiția nu trebuie doar să fie făcută.
Trebuie să se și vadă că este făcută.