Nu veni cu bocancii, cu
ciubotele, idiotule, in sufletul meu
S-au speriat rozatoarele,
sobolanii micuți cu lăbuțelele
lor grețoase ce-mi rod gândurile
Nu veni cu bocancii,
idiotule…
Mă strigam
iar cuvintele pluteau
ca o plută pe o pânza de
lumina.
Ah,
Tocmai m-am îmbolnăvit de
frumusețe
Mi s-a spus
că în altă parte găsesc
remediul
Tehnocrații mă înjură – ,,ce
dracu a vazut asta frumos in lumea lui ” – în lumea asta!?
Dar iremediabil, bolnav de
frumusețe
Scot cu forcepsul imaginile
din mine
Și le bat cu drag peste
chipul lumii
le bat fără cuie , fără
ciocan peste
peste vara oamenilor
peste toamna strugurilor
peste ninsoarea sufletelor
Dar crapă
imaginile crapă și realitatea
izbucnește
din haos hidos
din tâșnitoarea țărână
din sange și istorie uitată și
scuipată
peste carnea mea.
Mă duc și eu la cimitir puțin.
Admir
șobolanii, amicii mei cu lăbuțele
lor grețoase,
ce seduc, Ce
se duc să-mi roadă imaginea
rămasă în urmă.
În centrul lucrurilor…
În centrul lucrurilor stă un
sentiment
cu colți de lup îndoliați
către mine.
Partea vie a cuvantului urcă.
Simt atâtea
Sunt înnourat, sunt
înmormântat. Sunt nascut. Sunt blestemat. Sunt botezat.
Sunt atâtea
Cu flori, făra flori
Încât trupul tau iubito este
o Arcă. O Arcă pentru mine cu cinci vâsle, cu cinci petale
Cu cinci timpuri ale mele
Al cincilea fiind
ano(nim)-timp(ul) iubirii
Al șaselea an – (din) – o!
timp este orb
Căci
Fara de-ochi este însă
singuratatea inutilă
mizeria umana și pasiunile
refulate.
Deși exist fix in centrul
lucrurilor
între luminile înnebunitoare
cea mângâietoare ești tu
În rest trăiesc într-o
terra-sferă banală
cu strigat de viață
între două bătăi de aripi.
Și nu am cum să mă mișc mai
spre periferie!
Zic
Mai spre periferie, spre
periferie, spre libertate, vă rog
Noroc ca-mi dau drumul la
păsări prin sufletul tău.
Al meu,
politic vorbind
a fost zidit …
Precum zidul uitat în notele
de sub sol al zidului Berlinului – ce-mi desparte dreptul la pasiune și cunoaștere
de căldura sărutului în parc.
Și asta doar din vina de a
sta în centrul lucrurilor.
De aceea
mi-am agățat privirea de
flori, de cititor, de culpă și de ramurile îndoielii si de oameni
de pietre ce-și doresc
zidirea,
de iarba îndreptării din cetăți
neprăbușite-n termopane și-n
cadavre înmugurinde
ca sa-mi aerisesc sufletul
Pentru a pune
Capăt
Vinei
DE A FI.