Astăzi se împlinesc 626 de ani de la Bătăia de la Rovine, una dintre cele mai importante bătălii din istoria Țării Românești, fii d considerata și prima mare confruntare armată majoră între români şi turci.
La sfârșitul secolului al XIV-lea, oştile turcești conduse de sultanul Baiazid Fugerul cuceresc ţaratul bulgar.
Ajungând pe linia Dunării cuprinsă între Nicopole, Silistra și Dobrogea, otomanii prezentau un real pericol în vecinătatea directă a Ţării Româneşti.
În aceste condiții voievodul Tarii Românești Mircea cel Bătrân, a chemat poporul la luptă, iar întrucât izvoarele sunt vagi şi contradictorii, locul exact al bătăliei este dificil de precizat. În timp ce un letopiseţ cantacuzi spune că lupta s-a dat la Rovine, undeva pe malul Ialomiţei, unele cronici ungurești vorbesc despre „un loc neprielnic, pe malul unui râu”, cronicile otomane pomenesc de „un loc de bătălie situat pe râul Argeş”.
Întrucât sursele otomane indică prezenţa munţilor în preajma locului bătăliei referindu-se în același timp și la râul Argeş, este admisă și ideea că bătălia s-a desfăşurat în apropiere de Curtea de Argeş, capitala Ţării Româneşti de la acea vreme.
În acel an 1395 sultanul Baiazid Fulgerul, cu o armat de peste 60.000 de osteni, a intrat în Ţara Românească pentru a-l supune pe domnitorul Mircea cel Bătrân. Cu o admata mult inferioara, aproximativ 10.000 de oameni și după evacuarea populaţia din calea invadatorilor, domnul roman a adoptat tactica hărţuirii inamicului, pustiind totul în calea acestuia spre a-l lipsi de provizii.
În timp ce forţele principale ale oştirii au fost concentrate în interiorul ţării, într-un loc anume ales, unde Baiazid nu putea să-şi folosească superioritatea numerică, iar cu unităţi rapide de călăreţi a luat prin surprindere trupele otomane lovindu-le pe flancuri.
La Rovine, oastea condusă de Mircea cel Bătrân a obținut una dintre cele mai crâncene şi mai dramatice victorii din istoria militară a românilor, fiind în același timp și prima victorie împotriva Imperiului Otoman.
„în această bătălie, lănci fără număr s-au frânt şi mulţimea săgeţilor a fost așa de mare, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor […] A fost o luptă crâncenă, o mare bătălie în care masivele formaţii de ieniceri şi spahii au fost învinse de apărarea dârză a românilor și în urma căreia însuși sultanul Baiazid, pentru a evita catastrofa, decide să fugă de pe câmpul de luptă.” se relata intr-o cronică bulgarăa vremii.
Concluzionând, se poate spune că această victorie a lui Mircea cel Bătrân a fost una dintre cele mai importante victorii din istoria atât de zbuciumată a poporului român, fiind zugravita și de poetul Mihai Eminescu în Scrisoarea III.