Știam totuși. Am învățat la
școală, uneori în familiile noastre; a fost un lucru citit și recitit în zeci
de cărți de istorie și filosofie, în sute de romane, un lucru auzit pe tot
atâtea scene de teatru; știam că nicio țară, nicio civilizație nu este ferită
pentru totdeauna de întoarcerea barbariei și că ar fi nevoie doar de o
acumulare de resemnare, de renunțări zilnice, de o slăbire treptată a
vigilenței și a memoriei (1).
Am știut că se va întâmpla,
dar nu am știut – sau nu am vrut – să prevenim să se întâmple acest lucru. Iar
astăzi, această barbarie vine peste
noi. După ce a reușit, în mai puțin de un an, să transforme societățile
noastre democratice în mase obediente, urmează un nou pas, și anume,
discriminarea, denunțul, răzbunarea populară.
Flancați de pseudo-experții
lor și de mass-media subordonată, conducătorii noștri au început să ne pună
[din nou] această placă panicardă care, dacă nu facem nimic pentru a ne opune,
va asmuți în curând o majoritate a francezilor împotriva „nevaccinaților”,
acești cetățeni răi care refuză să ia parte la efortul național.
Timp de o jumătate de secol,
guvernele care s-au succedat în țara noastră nu au ezitat să recurgă la această
strategie pentru a adopta legi care, în mod sistematic, au adâncit nedreptatea
și ne-au deteriorat condițiile de viață, cu o violență tot mai accentuată de
când Macron se află la putere.
Dar terenul a fost bine
pregătit dinainte și, ca și în cazul măsurilor infantilizante și liberticide
din ultimele 12 luni, această nouă ofensivă totalitară nu este de natură să
provoace o „explozie” masivă și salutară de opoziție care ar face posibilă
oprirea propagării ei. Pentru că oamenilor
continuă să le fie frică. De virus,
desigur (cum ar putea fi altfel dacă,
în mod evident, mașinăria dezinformării nu a intrat deloc „în vacanță”),
dar și mai tare probabil de o întoarcere la lockdown-uri și restricții privind
ieșirea din case…
Totuși, ar fi nevoie de un
pic de curaj și de bun simț pentru ca cetățenilor acestei țări să înceapă să li
se deschidă ochii cu privire la ceea ce se întâmplă. Curajul și bunul simț, „sapere aude” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Sapere_aude:
„Îndrăznește să gândești”, n. tr.) –
formula kantiană a Iluminismului.
Cum s-a putut ca, într-un timp atât de scurt, aceste
virtuți cardinale pe care se bazează orice democrație care se respectă să fie
golite de substanță până la punctul de a deveni sinonime cu obscurantismul și
„conspirația”? Cum s-a ajuns
aici?
Gândirea unică și corectitudinea politică
Montesquieu și teza sa despre
determinismul istoric ne-au învățat să fim atenți la evenimentele mari și să le
considerăm ca fenomene nu atât declanșatoare cât revelatoare. Dacă pseudo-criza sanitară a covidului a
putut, în mai puțin de un an, să ne slăbească atât de puternic
capacitatea noastră de gândire și să ne inhibe exercițiul îndoielii
metodologice, este pentru că ceva din
noi a fost deja format pentru asta.
Oricine își rezervă timp să
observe evoluția societății noastre (și a majorității societăților occidentale)
din ultimii 40 de ani poate constata puternica și frapanta tendință spre
standardizarea comportamentelor și a mentalităților care o caracterizează.
Este consecința directă a „gândirii
unice” (remarcați, de altfel, oximoronul – figură de stil care
exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale
a doi termeni contradictorii, n.r..) care, în ciuda opoziției și a rezistenței,
a reușit să modeleze o „opinie publică
majoritară” foarte diferită de cea care încă predomina la începutul
anilor ’80.
Modul de acțiune al acesteia
nu este propaganda directă, faptul de a te forța să gândești într-un fel sau
altul, ci mai degrabă condiționarea treptată, difuzarea unui zgomot de fond zilnic menit să ne convingă cu blândețe de virtuțile ideologiei dominante,
și anume: că de acum înainte economia, piața, concurența sunt factorii care
trebuie să reglementeze toate relațiile umane; că numai acest sistem poate
garanta pacea și progresul umanității; și că rolul politicii trebuie de acum să
se limiteze la a asigura buna funcționare a acestui sistem.
În cadrul acestei viziuni globaliste, manageriale și
unificatoare, multe valori tradiționale sunt atacate sistematic ca fiind
obstacole în calea progresului: națiunea, desigur, prezentată
întotdeauna ca un fiind o potențială „generatoare de conflicte”, dar și religia
(neapărat „retrogradă”), familia (obligatoriu „alienantă”)
sau chiar cultura clasică (neapărat „elitistă”). Toate aceste valori ale trecutului trebuie să le
înlocuim cu fluiditatea pieței și a identităților, precum și cu relativismul
gusturilor și opiniilor; loialitatea și alte fenomene care țin de înrădăcinare
trebuie înlocuite de dorința pentru inovație perpetuă și abilitatea de adaptare
continuă; în încercarea de a ajunge la o flexibilitate și o viteză tot mai mari
…
Tragând profit la maximum din
euforia consumeristă și din extinderea lumii virtuale, această ideologie
economico-globalistă nu ar fi avut o putere de propagare atât de mare fără
intervenția la nivel subliminal a corolarului acesteia: corectitudinea
politică. Acest termen poate fi definit ca însemnând interiorizarea, mai
mult sau mai puțin conștientă, a ideologiei menționate și renunțarea la
criticarea deschisă a acestei ideologii.
Corectitudinea politică
înseamnă apelul la autocenzură deghizată sub cerința amabilității. Timp de 40
de ani am putut vedea cum acționează la toate nivelurile, în toate organismele
unde este fabricată opinia: în presă și în instituțiile politice, în primul
rând, dar și în școli, universități, asociații și partide sau oriunde se
întâlnesc oamenii, discută și vin cu idei.
Pentru cei care au rămas
atașați de una sau alta dintre aceste valori tradiționale considerate
neconforme (familie, religie, țară, cultură), corectitudinea politică
funcționează ca un filtru: nu vor îndrăzni să-și afirme poziția cu aceeași
fermitate cum ar dori, de teama de a nu șoca anturajul sau audiența și se vor
limita la a-și exprima rezervele, atitudine care nu va împiedica realizarea
consensului final.
Cu alte cuvinte, corectitudinea politică îi determină
pe oameni să se conformeze dinainte opiniei majorității, indiferent dacă
este reală sau doar presupusă. Ajungând la un grad suprem de eficiență,
[corectitudinea politică] ne inhibă, în cele din urmă, capacitatea de a spune
lucrurilor pe nume.
În ochii noștri, realitatea
însăși ajunge să-și pierdă substanța: ne obișnuim cu absurdul sau cu violența unei măsuri sau alteia decise de un „areopag” – Consiliu și
tribunal suprem din Atena antică. ♦ Fig. (Livr.) Adunare de savanți,
de artiști de mare valoare, de mare competență. n.r. – de tehnocrați; uneori nici nu mai vedem [realitatea].
Întreaga complexitate a
experienței și a umanității ajunge să fie literalmente vaporizată într-un
discurs compus dintr-o țesătură de minciuni, stereotipuri sau formule
intenționat ininteligibile la care toată lumea aderă sau se preface că aderă
din teama de a nu trece drept idioți, rigizi în gândire sau de modă veche.
Astfel, prin evitarea
confruntărilor și dezbaterilor argumentate, prin faptul că am lăsat cuvintele
să înlocuiască realitatea, am ajuns la situația pe care o vedem astăzi: o
opinie publică formatată și aseptizată, prin care orice poziție mai fermă,
orice judecată bazată pe o convingere solidă este inevitabil descalificată pe
motiv că reflectă fie exagerare, fie rigiditate subiectivă sau intoleranță (2).
Astfel, corectitudinea politică
este un factor puternic în nivelarea și uniformizarea opiniilor în beneficiul
celor (mereu aceiași) care o promovează.
Înainte de toate – ceea ce
este mult mai grav –, înseamnă o
condiționare a indivizilor astfel încât aceștia să renunțe să mai gândească cu
propria lor minte.
Să ne luăm puterea gândirii înapoi
Din acest punct de vedere,
criza covid ne ajută să înțelegem amploarea daunelor [create de corectitudinea
politică, n. tr.]. Oamenii nu mai îndrăznesc să gândească.
Paralizați literalmente de
triplul „baraj” – autorități politice, mass-media și autorități medicale -, pur
și simplu (cel puțin, majoritatea lor) își lasă deoparte gândirea critică,
liberul arbitru și renunță la energia lor vitală.
Precum cobaii din
experimentul lui Milgram https://respiro.ro/time/obedienta-criminala-tu-ce-ai-fi-facut-in-experimentul-lui-milgram (3),
se pregătesc astăzi, sub controlul acestui „balaur” gălăgios cu trei capete, să
intre într-o nouă etapă de supunere, cu singurul scop de a nu fi excluși din
comunitatea persoanelor etichetate drept „frecventabile”. Bineînțeles, vor
crede că fac asta în deplină cunoaștere a faptelor și în totală libertate. Vor
crede că sunt bine informați
și s-au gândit bine înainte de a lua decizia. Dar nu sunt.
Când toate informațiile
oficiale provin din aceeași sursă și spun același lucru și toate analizele
discordante sunt interzise brutal, excluse din dezbatere și ridiculizate,
înseamnă că democrația însăși a devenit o problemă pentru cei care dețin
autoritatea.
Pe de altă parte, luarea unei
decizii în astfel de condiții nu mai are legătură cu reflecția, ci este o
chestiune de pură obediență, adică exact opusul reflecției.
Faptul de a gândi cu
software-ul introdus de acest sistem îți permite doar să aliniezi niște
algoritmi, precum un computer bine programat. Orice gândire presupune libertate
interioară.
Pe când, indiferent de natura
ei, frazeologia oficială repetată fără
oprire înseamnă negarea acestei libertăți. Impune dogma în locul căutării
adevărului.
După patru decenii de
expunere la gândirea unică și corectitudinea politică, cetățenii francezi ar
trebui să reînvețe să gândească liber. În primul rând, ei trebuie să lepede o
concepție inoculată subtil în populație, și anume că gândirea ar fi apanajul oamenilor specializați: oameni de știință,
intelectuali, experți de tot felul, în concordanță cu o distribuție
tipic tehnocratică a sarcinilor care ar reveni fiecăruia dintre aceștia.
Din nou, avem de-a face cu o pură minciună: nu gândim doar
în concepte și cu atât mai puțin în cifre! Gândim cu experiența noastră, cu
sensibilitatea noastră, cu intuiția noastră, cu toate fibrele corpului nostru!
Prin urmare, oricine poate,
dacă dorește cu adevărat, să exercite
această activitate a gândirii, care constă, în cea mai mare parte, în
practicarea îndoielii carteziene, în diversificarea surselor de informație și,
de asemenea, în a fi atenți la ceea ce simțul nostru comun, experiența și
intuiția noastră ne spun pentru a încerca să vedem mai clar în învălmășeala de
evenimente care vin asupra noastră.
Oricine poate deveni unul
dintre acei cetățeni incomozi, care nu mai pot fi luați drept creduli/niște
papă-lapte și care, potrivit lui Condorcet, reprezintă substratul și substanța
edificiului republican.
Nefiind încă anesteziați în
urma celor 40 de ani de gândire unică, reușind să reziste primului șoc al
așa-numitelor măsuri sanitare, acești
cetățeni care îndrăznesc să gândească și care nu merg cu valul
vremurilor, pentru a fi anihilați de acesta, sunt astăzi, în mod evident – pentru cei care ne guvernează
și care nu mai cred în nimic altceva decât în banii și puterea pe care o aduc
aceștia –, dușmanii care trebuie
învinși.
Speranța mea, într-un moment
în care nori negri se adună pe cerul Franței, este că noile „electroșocuri”
care vor veni unele după altele, departe de a-i face să-și îndoaie coloana
vertebrală, vor avea în schimb efectul stimulării și înmulțirii lor.
Articol de Alain Leduc,
publicat în France Soir https://www.francesoir.fr/opinions-tribunes/je-pense-donc-je-ne-suis-pas (publicat
inițial pe mondialisation.ca)
Note:
(1) „Memoria oamenilor cu
privire la suferințele pe care le-au îndurat este surprinzător de scurtă.
Abilitatea lor de a-și imagina suferința care va veni este și mai redusă”,
scria [Bertolt] Brecht în discursul său profetic pentru pace din 1952 („Das
Gedächtnis der Menschheit für erduldete
ist erstaunlich kurz. Ihre Vorstellungsgabe für kommende
(2) Un exemplu recent:
reacția unanimă din partea clasei politico-mediatice la declarațiile
[politicienei franceze] Michèle Rivasi, care a echivalat permisul sanitar cu o măsură
specifică apartheid-ului. Ea nu a făcut decât să afirme un fapt real, însă,
făcând acest lucru, a încălcat regulile corectitudinii politice, atrăgând, cum
era de așteptat, mânia establishmentului, care nu are niciun interes să vadă
mulțimile ieșind din starea de hipnoză și autocenzură.
(3) Cu privire la
experimentul lui Milgram, a se vedea acest articol: https://respiro.ro/time/obedienta-criminala-tu-ce-ai-fi-facut-in-experimentul-lui-milgram;
„Ai putea spune că oamenii sunt marionete. Dar eu cred că suntem marionete cu
percepție, cu conștiență. Uneori putem vedea sforile și, poate, conștiența
noastră este primul pas către eliberare” (Stanley Milgram) (n. trad.).
Conform
Active News, preluat de catre Iulian Rinder