După victoria asupra lui Andrei Bathory, în bătălia de la Şelimbăr
(18/28 octombrie 1599), Mihai Viteazul a intrat triumfător în Cetatea
Alba Iulia. Intrarea triumfătoare a avut loc în data de 1 noiembrie
1599, primind cheile oraşului chiar din partea episcopului Demetrius
Napragy. Deşi nu a fost recunoscut de Dieta Transilvaniei decât ca un
guvernator imperial, Mihai a fost conducătorul de facto al
Transilvaniei. Avea încuviinţarea împăratului Rudolf II care dorea să
păstreze Transilvania răzvrătită sub control politic. În „Românii supt
Mihai-Voievod Viteazul”, istoricul Nicolae Bălcescu ne descrie în
cuvinte alese fericitul eveniment. Mihai Viteazul, prin opera sa
politică, devenise deja un laitmotiv pentru întreaga societate
românească. Bălcescu a editat volumul în contextul revoluției de la
1848, pentru a sublinia relevața dorințelor naționale și de a-i
însufleți pe toți cei care doreau eminaciparea românilor.
“Într-aceea, Mihai-Vodă, ridicându-și tabăra de la Sibiu, înaintă cu
încetul spre Alba-Iulia. Prin toate orașele pe unde trecu în cale,
locuitorii alerga înainte-i cu daruri, slobozind puști în semn de
veselie și primindu-l cu mare dragoste și entuziasm. Apropiindu-se de
Alba, locuitorii orașului și ai județului îl întâmpinară cale de o leugă
(2200 de metri) înainte cu multă cinste și daruri. În capul lor era
episcopul catolic Dimitrie Naprasdi, încunjurat de tot clerul său. El
felicită în numele poporului pe domn de sosirea sa, urându-i tot felul
de fericiri, o domnie vecinică asupra țării Ardealului, ce el dobândise
cu sabia, o viață îndelungată și izbânzi multe, care să se adaoge unile
peste altele. În aceeași zi, luni 1 noiemvrie, Mihai-Vodă intră cu mare
pompă în capitala Ardealului. Dorința ce adesea avea d-a face întipărire
popoarelor printr-o strălucită priveliște, adăogându-se la vesela
îmbătare a unei izbânzi de atâta vreme dorită, făcu pe Mihai de puse în
această intrare triumfală o podoabă neauzită în părțile noastre.
Intrarea s-a făcut prin poarta Sf. George. De la această poartă până
la palatul domnesc, sta înșirați ostașii de ambe părțile uliței în mai
multe rânduri, în dosul cărora se grămădise mii de mii de popor. Înainte
venea episcopul și clerul său, isnafurile (corporațiile) orașului, apoi
o bandă de muzică ce se compunea de opt trâmbițe, care cu multă armonie
modula sonurile lor, de atâtea tobe de oțel pre obiceiul turcesc, de un
bun număr de flaute și flașnete. În urma acestei orchestre, venea
Mihai, călare pe un măreț cal alb. Opt paji învestiți cu mare eleganță
încunjura calul domnului. Înaintea lui opt seizi(grăjdar domnesc) duceau
de frâu opt cai acoperiți cu șele prețioase, lucrate cu aur și argint,
și împodobiți cu pene mari.
Mihai purta pe cap un calpac unguresc împodobit cu o egretă neagră de
pene de erodiu legate cu aur; o manta lungă albă de mătase țesută cu
fir, având pe de lături țesuți vulturi de fir; tunică albă de aceeași
materie, lungi ciorapi de mătase albi, garnisiți cu pietre scumpe și
botine de saftian galben; de brâu atârna o pală de Taban împodobită cu
aur și rubine. O ceată de zece lăutari țigani urma îndată după domn,
cântând imnuri naționale. Apoi venea o mulțime de boieri și ofițeri
străluciți, toți călări, și o numeroasă trupă de soldați. Lângă domn se
ducea steagurile lui Andrei Bathori luate în bătălie. Ele era desfăcute
și plecate spre pământ, spre semn că Ardealul e supus. Astfel, în
mijlocul concertului trâmbițelor, tobelor și altor instrumente, la
sunetul clopotelor și vuietul tunurilor, la care se unea strigările de
bucurie ale poporului, intră Mihai în capitala Ardealului și trase la
palatul domnesc. În cale, pân-a nu ajunge l-acest palat, Mihai spun că
se îndreptă către un nobil ungur, Ștefan Bodoni, ce căzuse prins în
bătaia de la Sibiu, și îl întrebă unde-ar fi mai bine să tragă. „Fără
îndoială, zise Bodoni, în palatul prințului Andrei”. La care vorbe Mihai
răspunse: „Ce, nu sunt încă biruitor?” Toată ostășimea se împărți în
liniște și cu orânduială prin birturi și case publice, fără a face nici o
pagubă sau vătămare locuitorilor. Nimeni n-ar fi îndrăznit a face vrun
rau, știind pe strașnicul domn acolea.
Pilda albanilor fu urmată de locuitorii tuturor orașelor țării, care
se grăbiră a trimite deputați la Mihai, spre a-i aduce supunerea și
credința lor și a cere mila și ocrotirea lui. Cetatea Clujului, la cea
dintâi somație ce i se făcu, se închină în 4 noiembrie și primi în
garnizoană 1 000 soldați supt comanda banului Mihalcea. Mihai porni 3
000 soldați spre a aduce la supunere toată țara de jos și într-aceeași
vreme scoase un decret deosebit, prin care făgăduia mila și iertarea sa
la toți deopotrivă, de orice treaptă ar fi, carii vor depune armele și
vor asculta de dânsul și de slujbașii săi. El obști acest decret în
toate părțile prin obicinuiții curieri. Astfel, toată țara Ardealului,
până la Solnocul din acest ținut, era acum supusă lui Mihai, deosebit
numai de cetățile Husta și Uioara. Mihai începu a purta titlul următor:
„Mihai, voievodul Țării Romănești, al sfințitei maiestăți
cezaro-crăiești consilier și locoțiitor asupra Ardealului, și a oastei
maiestăței dincoace de Ardeal și de părțile lui supuse
căpitan etc.”
Sursa text: istorie pe scurt.ro
Răzvan Negrea * 01.11.2021
