Săptămânalul de umor ,,Catvencii” sub semnătura
maestrului Grig
articol inteligent prin umor ce confirmă cocălăreala dintr-o locație pretinsă
de mare calitate culinară din Brașov.
Redăm articolul:
Seară tîrzie de sfîrșit de
august, Brașov. Intram împreună cu colegii, ghizi instructori ai taberei de
educație montană de la Predeal, șase oameni nu atît flămînzi, cît plini de
pofte culinare, pe terasa restaurantului La Ceasu’ Rău, una dintre
puținele cîrciumi brașovene care a supraviețuit comunismului. Un brand local
care-a rezistat, neschimbat fundamental, și tranziției spre economia de piață,
și concurenței nebune a abundenței de restaurante și terase de după intrarea în
UE, și declinului crizei pandemice. Cum a rezistat, nu-mi e prea clar.
Probabil, doar tăind costuri și mărind artificial prețuri, dar să nu mă
antepronunț.
După două luni de meniu fix,
de tabără, în care papilele erau deja bătătorite cu gustul de orez cu copănele
și de ceafă cu cartofi prăjiți (felurile de bază care se roteau pe masă la
fiecare două-trei zile), oscilam între o tocăniță de ciuperci cu mămăliguță și
o fasole cu cîrnați însoțită de o salată de ardei copți. Au cîștigat cîrnații
pe fasole, după ce m-am decis ca, pînă la felul principal, să încerc și o
zacuscă de ciuperci. Lumea și-a mai luat sarmale cu mămăliguță, coaste de porc
cu cartofi țărănești și papanași.
A durat ceva pînă să ni se
onoreze comanda. Cînd m-am întors de la toaleta renovată în stil rustic, cu
intrare pe lîngă locul de joacă pentru copii, spre care plecasem după niște
discuții cvasi-interminabile la pălinca de Bran și berea craft Bîrlog de la
antreuri, tot nu venise. Dar și cînd a venit… Surpriză: pîine cu consistență și
gust de carton, zacuscă de casă, parțial amestecată cu din cea ordinară, de
trei lei, în supermarket, iahnie insipidă, lipsită de condimentele cerute de
rețetă. Am mîncat, dar gura mea nu numai că n-a fost impresionată, dar a plîns
salivă foarte dezamăgită.
Acum nu știu dacă s-a nimerit
să ajung pe la ei într-o seară nepotrivită, cînd bucătarul avusese și el vreo
combinație și-o lăsase să evolueze în locul lui la cuțite și tigăi pe una
dintre femeile de serviciu, dar gustul preparatelor, absolut nespectaculos,
mult sub medie, de clasificare ca la mă-sa acasă (cum zicea Bursucul Gastric,
odată – ehe, ce vremuri!), nu justifica prețurile de spart pușculița (partea
mea de notă, vreo 80 de lei, a fost rotunjită cu bacșiș doar pentru că
ospătarul haios, experimentat, ne livrase prompt, dacă nu mîncare, măcar poante
și replici faine). Concluzionînd, la prețuri premium, mîncare de cantină
comunistă.
Preluat de I.R.