După ce am prezis în 31.01.2024 că Gicuță Scripcaru va fi candidatul PNL pentru jilțul de primar al Brașovului (link: https://argumentul.ro/single.php?id=2005 ), după ce am prezis în 19.06.2024 ca Dan Ghiță va fi unul dintre viceprimari care vor sta de-a dreapta „Tatălui” (link: https://argumentul.ro/single.php?id=2195 ) și după ce am prezis în 27.05.2025 ca Ciprian Ciucu va ocupa functia de primar general al capitalei (link: https://www.argumentul.ro/single.php?id=2492 ), sătui de mascarada politică pe care aleșii statului o fac, Argumentul.ro,
face o nouă dezvaluire cu privire la persoana ce urmează a fi desemnata
de către președintele republicii pentru funcția de premier al statului.
Până atunci, să ne amintim puțin de actele
piesei de teatru pe care năpârcile din fruntea statului l-au creat în
ultimele aprox. două luni:
În ultimele săptămâni, românii au asistat
la una dintre cele mai elaborate demonstrații de teatru politic din
ultimii ani. În timp ce publicului i s-au servit zilnic declarații
războinice, negocieri „la sânge”, linii roșii și amenințări cu
retragerea de la masa discuțiilor, adevăratele decizii par să fi fost
luate departe de camerele de filmat. Moțiunea de cenzură, disputele
dintre partide și valurile succesive de informații contradictorii au
avut mai degrabă rolul de a ocupa agenda publică decât de a clarifica
direcția în care se îndreaptă țara.
În acest decor, a apărut și episodul nominalizării lui Eugen Tomac,
un nume vehiculat intens pentru o perioadă scurtă de timp. Pentru mulți
observatori, întreaga operațiune a părut mai degrabă o perdea de fum
menită să capteze atenția opiniei publice, în timp ce adevăratele
negocieri se desfășurau în culise. Cât de reală a fost această variantă
și cât a reprezentat doar un exercițiu de comunicare politică rămâne de
discutat, însă efectul a fost atins: atenția publică a fost mutată exact
acolo unde trebuia să fie mutată.
Momentul care a ridicat cele mai multe semne de întrebare a fost însă apariția numelui lui Adrian Veștea
în ecuația funcției de premier desemnat. Sincronizarea evenimentelor a
fost cel puțin interesantă. În timp ce Ilie Bolojan se afla la Chișinău,
scena politică de la București era ocupată de un nou nume, prezentat
drept o variantă credibilă pentru conducerea Guvernului. Pentru cei care
urmăresc politica din interior, mișcarea a avut toate ingredientele
unei operațiuni clasice de deturnare a atenției.
Și mai interesant a fost spectacolul
mediatic care a urmat. Declarațiile potrivit cărora nici măcar familia
sa nu ar fi știut despre o asemenea posibilitate au fost primite cu
scepticism de mulți dintre cei care cunosc dinamica reală a marilor
negocieri politice. În politică, funcția de premier nu cade din cer și
nici nu este anunțată peste noapte unui om complet nepregătit pentru un
asemenea rol. Tocmai de aceea, întreaga secvență a părut mai degrabă
construită pentru consum public decât o relatare fidelă a modului în
care se iau deciziile la vârful statului.
De
ce spunem asta? Pentru că Vestea știa că va fi nominalizat pentru
funcția de premier, lucru certificat chiar de domnia sa cu doua luni
înainte, atunci când se afla cu cei doi fii ai săi în Club Rockstadt din
Brașov.
În paralel, PNL a organizat un congres
extraordinar care a monopolizat atenția presei și a comentatorilor
politici. Din nou, coincidența de calendar a fost remarcată de mulți. În
loc ca atenția să fie concentrată asupra negocierilor pentru viitorul
executiv, spațiul public a fost ocupat de lupte interne, declarații de
partid și dispute privind conducerea formațiunii. Exact când
reflectoarele trebuiau să fie orientate spre formarea guvernului, ele au
fost întoarse către un alt spectacol.
Nici comisiile parlamentare nu au fost
scutite de scandal. Audieri tensionate, acuzații reciproce, atacuri
personale și blocaje procedurale au creat impresia unei confruntări
istorice. În realitate, pentru cetățeanul care plătește taxe și așteaptă
soluții, rezultatul a fost același: încă o zi pierdută într-un război
al orgoliilor. Iar când dosarele au ajuns în plen, circul politic a
continuat după același scenariu devenit deja familiar.
În toată această poveste, Adrian Veștea a
părut omul perfect pentru rolul care i-a fost atribuit. Nu pentru
pretextul că nu ar avea experiență administrativă, ci pentru că imaginea
sa publică este aceea a unui prostănac disciplinat, care evită
conflictul și care acceptă de multe ori deciziile venite de sus fără a
le contesta. Tocmai această caracteristică l-a făcut, în ochii multora,
candidatul ideal pentru a juca rolul de intermediar într-o operațiune
politică mai amplă. În politică, cei care trag sforile aleg rareori
personaje imprevizibile. Preferă oameni previzibili, oameni care
execută, oameni care nu răstoarnă masa.
Ajungem astfel la întrebarea esențială: Cine va fi, în final, premierul care nu doar va fi desemnat, ci va și trece de votul Parlamentului? Analiza noastră indică două nume care au rămas constant în zona de interes a factorilor de decizie: Alexandru Nazare și Dragoș Nicolae Pîslaru.
Dintre cei doi, Alexandru Nazare pare să pornească cu prima șansă.
Experiența acumulată, relațiile externe, o fotografie reent postată și
nivelul de notorietate de care beneficiază în mediile europene îl
transformă într-o opțiune mai confortabilă pentru cei care doresc să
transmită partenerilor externi un semnal de stabilitate. Dragoș Nicolae
Pîslaru rămâne, fără îndoială, o variantă serioasă, de rezervă, pentru
că în acest moment balanța pare să încline în favoarea lui Nazare.
Indiferent
care dintre cei doi va primi mandatul, concluzia este aceeași. România
nu mai este guvernată de oameni preocupați să construiască pentru
generațiile viitoare, ci de o clasă politică prinsă într-o competiție
permanentă pentru influență, funcții și acces la resurse. Interesul
public a devenit decor, iar cetățeanul a fost redus la rolul de
spectator într-un spectacol pe care îl finanțează, dar pe care nu îl
controlează. Aproape fiecare criză este transformată într-o oportunitate
de negociere personală, aproape fiecare funcție într-o monedă de
schimb, aproape fiecare decizie într-un calcul electoral.
Cea mai mare tragedie nu este că
politicienii se luptă între ei. Într-o democrație, conflictul este
normal. Tragedia este că prea puțini se mai luptă pentru România. Cei
mai mulți par să se lupte pentru propriul viitor, pentru propria
funcție, pentru propriul grup de interese. Iar atunci când întreaga
clasă politică transformă statul într-un câmp de bătălie pentru ciolan,
țara devine inevitabil victima colaterală a ambițiilor celor care
pretind că o conduc.
PS. Ne repetăm: „Timpul va dovedi dacă am avut sau nu dreptate!…”
