Asociațiunea ASTRA,
această venerabilă instituție născută în 1861 la Sibiu și plimbată cu
folos prin conștiința culturală a românilor, are la Brașov o istorie cât
se poate de serioasă – cel puțin pe hârtie. Despărțământul Brașov,
moștenitorul unui zdravăn patrimoniu imobiliar (în special în centrul
Brașovului), a bifat cândva realizări care chiar contau: Conservatorul
de muzică în 1931, Muzeul Regional în 1937 și, desigur, evenimentele de
anvergură de prin 1862. Pe scurt, oameni care construiau ceva, nu doar
vorbeau despre asta.
Astăzi, însă, printre membrii ASTRA își fac loc scriitorii de bază ai urbei — oameni serioși, cu operă, nu doar cu opinii. Tocmai de aceea, accesul în această „elită”
a devenit un fel de medalie pe care o vânează și figuri mai… decorative
ale literaturii locale. De exemplu, domnul Eugen Târnovan, un nume care
revine periodic nu pentru vreo capodoperă literară, ci pentru
capacitatea de a apărea exact unde trebuie și de a lipsi exact când
contează.
Căci,
ce să vezi, tocmai când ar fi fost momentul să-și confirme vocația de
scriitor printre cei consacrați, domnul Eugen Târnovan este plecat în
concediu, probabil meditând profund la cum s-i mai lase cu buza umflată
pe șefii instituțiilor de forță și pe cei ai serviciilor publice deconcentrate din Brașov, sau poate la cum se tunde iarba, de tot felul
de grădinari „britanici” care privesc stelele în nopțile cu… stele. O absență strategică, am putea spune, dacă nu ar fi deja un tipar.
Între timp, ședințele ASTRA merg înainte,
cu aceleași dileme existențiale ale scriitorilor și cu primirea
novicilor care încă mai au cerneala neuscată pe titlu. Un fel de ritual
inițiatic unde unii vin cu manuscrise, iar alții cu recomandările… mai
puțin literare, dar duhovnicește susținute de către „Sfântul Nicolae” îmbrăcat în sutană.
Pentru
că, în lipsă de prezență personală, domnul Târnovan beneficiază de influență preoțească. Sau cel puțin așa pare, dacă ne luăm după modul în
care își gasește „recomandări” din partea unor personaje pitorești, inclusiv de un preot cunoscut mai degrabă pentru zelul său combativ față de
ucrainence decât pentru subtilități culturale. Un gest care ridică
inevitabil sprâncenele celor care încă mai cred că literatura nu se face
cu relații.
Și aici începe adevărata comedie: în jurul
domnului Târnovan pare să graviteze o mică galaxie de subordonați –
șefi de instituții, funcționari, oameni din structuri care, teoretic, ar
trebui să aibă propriul discernământ. Practic însă, priviți din
exterior, par mai degrabă niște păpuși bine lustruite, mișcate discret
de sforile unui „lider” care nu ratează nicio ocazie să-și demonstreze… omniprezența în absență.
Garda de Mediu? Probabil în poziție de
drepți. Spitalul Militar? Cu raportul pregătit. Departamentul de arme și
muniții din Rulmentu? La dispoziție. Curtea de Apel Brasov. Desigur. Protopopiatul? Cu
binecuvântarea inclusă. Toți, aparent, în aceeași orchestră unde
dirijorul lipsește fizic, dar își face simțită bagheta.
Rămâne de văzut dacă această recomandare „de prestigiu”,
venită prin intermediul unui prieten în straie sfinte și cu largi
conexiuni administrative, va confirma legenda sau o va spulbera. Până
atunci, spectacolul continuă, iar noi nu putem decât să urmărim dacă
păpușile mai dansează sau dacă, într-un moment de luciditate, vor
observa și ele sforile.
★ 18.04.2025 ★
