Apogeul cenzurii naziste și staliniste reverberează ciclic în cenzura actuală, chiar și după 100 de ani. Probabil, cele mai cumplite perioade trăite de europeni în ultima jumătate de mileniu au fost cea nazistă și cea stalinistă, cu observația că cele două s-au juxtapus pentru 12 ani, odată cu instaurarea dictaturii lui Adolf Hitler în Germania și cu prăbușirea acesteia în 1945.
Cenzurarea presei de către structurile de putere naziste și leniniste, apoi staliniste, din Europa, datează însă de peste 100 de ani, chiar de dinainte de preluarea conducerii Germaniei de către Hitler, și a continuat mult după dispariția sa.
Dictatura lui Stalin, supranumită și totalitarismul stalinist, s-a impus în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (creată în 1922) odată cu moartea lui Vladimir Ilici (Ulyanov) Lenin, în 1924.
Dacă în Germania Adolf Hitler a cucerit puterea în mod democratic prin alegeri libere în ianuarie 1933, necontestat fiind ca fuhrer al NSDAP încă cu zece ani înainte, Iosif Vissarionovici Stalin(Iakov Iosifovici Djugașvili) a venit la putere profitând de schisma dintre Kamenev, Zinoviev, Troțki și Buharin, iar după alierea cu Buharin, ceilalți trei lideri sovietici au fost înlăturați, Stalin devenind unicul conducător al Congreselor Sovietelor și secretar general al PCUS, după care a ordonat executarea în 1936 a lui Kamenev și Zinoviev, în 1938 a lui Buharin, iar în 1940 a lui Troțki, asasinat de un agent NKVD la Mexico City.
Hitler nu a avut altceva de făcut decât să-l elimine prin asasinare pe Ernst Rohm, șeful SA, iar după ce a devenit cancelar atotputernic al Germaniei și pe fostul cancelar Schleicher. Ambii fiind asasinați în 1934 din ordinul lui Hitler în noaptea Cuțitelor Lungi.
Cei doi tirani au lăsat în urmă înainte, în timpul și după cel de-Al Doilea Război Mondial (doar Stalin), aproape 100 de milioane de morți. Am introdus aceste înfiorătoare repere istorice ale bestialității celor doi dictatori ai secolului XX pentru a înțelege că cenzurarea presei și a liberei exprimări era doar un mizilic nesemnificativ al activității lor zilnice în cursul dialecticii istorice sângeroase înfăptuite de aceștia în Europa și în Asia, fără să-l mai punem la socoteală și pe Mao în China.
Un mizilic, da, dar unul axial. În Germania, regat prusac pe atunci, au fost supuse cenzurii inclusiv creațiile jurnalistice ale lui Marx, acesta plângându-se în scrierile sale din tinerețe împotriva religiei, împreună cu ale lui Engels, prin intermediul unei scrisori către Arnold Ruge că anume „Cel de-al doilea articol al meu despre dietă, în legătură cu tulburările bisericești, a fost tăiat de cenzură.
E nevoie de cea mai consecventă dârzenie pentru a conduce un ziar ca „Rheinische Zeitung”. Demonstram acolo că apărătorii statului s-au situat pe un punct de vedere bisericesc, iar apărătorii bisericii pe un punct de vedere statal….Ziarul s-a ridicat în apărarea arhiepiscopiei (din Koln n.n.) și cu greu v-ați face o idee despre modul ticălos și în același timp stupid în care s-au puratt reprezentanții forței cu acest nătărău dreptcredincios…
Dacă cenzorul nu-mi face iar o figură, în viitorul supliment al ziarului va apărea și replica mea. (…), Oare saxonii nu vor ridica la această sesiune a dietei problema cenzurii? Frumos constituționalism!” se plângea pe bună dreptate Marx în scrisoare, nebănuind în 1942 ce cenzură cumplită vor declanșa învățămintele sale, atât în URSS în vremea discipolului său Lenin, iar înainte de acesta în Germania lui Bismark și apoi a lui Hitler.
Joseph Goebbels, un geniu al răului în reprimarea libertății de exprimare.
Arta neatinsă încă a centralizării cenzurii și a subsumării tuturor formelor de exprimare, întâlnite într-o societate din prima jumătate a secolului trecut, unei concepții axiale a superiorității ariene și a dominației lumii de către germani a fost desăvârșită de Joseph Goebbels, Reichsminister, adică Ministru al Propagandei Publice germane în timpul lui Hitler.
Excepționalul său talent organizatoric și flerul nemaiîntâlnit pentru gestionarea și a celui mai neînsemnat amănunt al imaginii publice l-au propulsat în cel mai important comunicator public în Germania nazistă, după Adolf Hitler până în 1942, și chiar mai important decât Hitler după această perioadă, fuhrerul fiind preocupat după eșecul din fața Moscovei din iarna lui 1941 exclusiv de treburile militare.
După ascensiunea la putere a NSDAP, partidul nazist, Goebbels, în calitatea sa de satrap al treburilor de imagine publică a regimului, controla printr-o monitorizare și cenzurare strictă și minuțioasă nu numai presa scrisă, dar și sondajele de opinie despre popularitatea regimului nazist și a liderilor săi, precum și sondarea moralului germanilor aflați în război.
Controla strict și cultura germană sub toate formele ei, aceasta fiind destinată potrivit credinței sale rasiale intransigente să sublimeze național-socialismul în toate înfăptuirile sale, ca fiind singura formă ideală și preferabilă de organizare socială și statală.
Asta, nu numai în presă, literatură, radiofonie, teatru, ci și în muzică, pictură, sculptură, știință.
Goebbels cenzura inclusiv toate scrisorile trimise de soldații germani de pe front familiilor lor, ba chiar și scrisorile pe care și le trimiteau germanii unii altora în Germania, ceea ce ar însemna monitorizarea și cenzurarea postărilor pe platformele de socializare, a e-mailurilor și whatsup-ul astăzi.
Cât despre presă, acesta considera că numai germanii care-și puteau demonstra originea ariană pură și se căsătoriseră cu o persoană cu origine pură deasemenea, începând cu anul 1800, puteau deține un ziar. Jurnaliștii nu puteau scrie decât în baza unui permis emis de Goebbels însuși, Camera de Cultură a Reich-ului înființată de Reichsminister putea interzice artiștilor și scriitorilor să părăsească Germania, iar editurile trebuiau să se conformeze cenzurii acestei Camere care emisese o listă cu lucrări interzise, ostile nazismului, iar dacă doreau să editeze orice lucrare trebuiau să obțină acordul acestei instituții de cenzură a lui Goebbels.
Ulterior acesta a desființat toate ziarele independente exclusiv în favoarea a celor de partid și a interzis critica de artă și literară pe tot cuprinsul Reich-ului, inclusiv în țările cucerite. Nici oficioasele regimului nazist, Das Reich, Volkischer Beobachter, Der Agriff, nu erau scutite de intervențiile vituperante și chiar isterice ale lui Goebbels, când acestuia i se părea că nu sunt suficient de militante și de convinse de rolul lor fundamental în menținerea moralului germanilor, pe front și acasă. „Sunt foarte furios împotriva ziarului „Das Reich”care a publicat încă un articol al lui Schwaz von Berk, care contrazice direct tezele noastre generale.
De altfel, „Das Reich” (denumire pe care o purta și o celebră divizie SS de blindate) se remarcă prin rolul de „outsider”pe care îl joacă. Am să intervin neîntârziat și energic.
Dimpotrivă, misiunea acestui ziar este să ne susțină tezele generale cu cât mai multă inteligență, vivacitate și convingere și să nu-și urmeze propriul drum.” a decretat Goebbels, consemnând în jurnalul său din 1945. Rezultatul pilduitor al convorbirii cu redactorul șef al ziarului a fost consemnat de ministrul Propagandei în același jurnal personal „Tocmai am avut o discuție foarte serioasă cu redactorul-șef al ziarului „Das Reich”, Sparing, referitoare la ultimele rătăciri de care s-a făcut vinovat ziarul său și cărora li se va pune, hotărât, capăt.
N-am chef ca acest ziar să degenereze treptat într-un organ defeatist. „Das Reich” trebuie să facă onoare numelui său. Și, mai ales, el trebuie să manifeste o atitudine războinică și să desfășoare flamurile rezistenței noastre. (…), „Das Reich” are aceeași misiune de îndeplinit ca, de pildă, „Der Agriff”, când era vorba de lupta pentru puterea internă.(sau Volkisher Beobachter, primul ziar al NSDAP) Nu este ,deci, admis prin urmare ca acest ziar să se risipească permanent în flecăreli intelectuale. El trebuie să prezinte tezele de război germane cât mai inteligent și mai răspicat posibil, sclipind de spirit și voință.” nota Goebbels autocratic în jurnalul său.
Ne este oarecum familiară abordarea acestuia, comparativ cu aceea a publicației Politico, oficiosul sorosist al Comisiei Europene, despre reînarmarea urgentă a Europei prin acțiunea exaltată a Ursulei Leyen? Joseph Goebbels nu ezita nici în martie 1945 să pună mâna pe stilou și să conceapă editoriale cu titlul „La muncă și la arme!” trimise la „Das Reich” spre publicare obligatorie, când era oricum deja totul pierdut pentru cel de-Al Treilea Reich.
După ce a scris Mein Kampf, Hitler și-a dorit și un ziar, destinat viziunii sale pangermanice
Încarcerat la Landsberg în aprilie 1924, în urma puciului eșuat de la Munchen cu o jumătate de an înainte, Adolf Hitler, viitorul cancelar atotputernic al Germaniei de peste zece ani, a redactat unul din cele mai infame texte create vreodată de omenire, Mein Kampf, biblia ideologică a regimului național-socialist, care a constituit baza doctrinară rasială a declanșării celui mai pustiitor conflict militar din istorie. În inexorabila sa confruntare cu comunismul, dar mai ales cu evreismul german, Hitler a observat că presa evreiască este cea care deturnează interesul maselor de germani cititori de presă scrisă dinspre interesul național revizionist și dinspre viața politică și doctrinară a partidelor înspre mondenul vulgar și alienant al instinctelor primare, subumane, ale maselor de muncitori îndeosebi.
A decis atunci un aspect al luptei sale cu evreismul, regăsit voalat în Mein Kampf, anume înființarea unei prese proprii a național-socialismului, preluând un ziar în anii 20, Volkischer Beobachter, pe care în anii 33 după preluarea puterii l-a adus la tiraje de multe milioane de exemplare, pe primul loc în Germania.
„Creând o presă al cărei conținut este adaptat orizontului cultural al cititorilor celor mai puțin cultivați, organizația sindicală și politică(controlată de evrei n.n.) tinde să răspândească un spirit de revoltă care determină clasele cele mai de jos ale națiunii să devină coapte pentru actele cele mai îndrăznețe. Sarcina sa(a presei evreiești n.n.) nu este de a scoate oamenii din mlaștina instinctelor lor josnice și de a-i face să ajungă la un nivel superior, ci, dimpotrivă , să le măgulească poftele cele mai josnice. Aceasta este o speculație(de presă n.n.) care aduce profituri numai când te adresezi masei, a cărei lene intelectuală nu e egalată decât de înfumurare.” deplângea Hitler în opera sa de căpătâi orientarea mondenă a presei evreiești a anilor 20.
Mai mult, viitorul fuhrer al Germaniei naziste condamna presa vremii pentru criticile sale la adresa marilor oameni politici, la adresa lui adică, aceia care voiesc numai măreția statului german national și rasist „Ea(presa evreiască n.n.) trâmbițează mai întâi de toate învinuiri împotriva tuturor oamenilor de character, care nu vor să se închine în fața pretenției evreilor de a domina statul, sau ale căror capacități și genii evreului i se par periculoase. Căci pentru a fi urât de el nu este nevoie să-l combați(în presa național-socialistă n.n.); este suficient să te bănuiască, fie că poți să te gândești să lupți împotriva lui într-o zi, fie să uzezi de superioritatea capacităților tale intelectuale pentru a dezvolta forța și măreția unei națiuni ostile evreului.” arăta el în Mein Kampf. Prin aceasta, Hitler decreta lupta preventivă și prin presă cu comunitatea evreiască nu numai germană, ci și mondială, desigur din perspectiva meterezelor rasiale ale luptei pentru superioritatea și dominația rasei ariene.
Că autoinsinuata sa superioritate intelectuală și culturală era în fapt refularea unui sentiment de inferioritate anterior, teoretizat de Alfred Adler în a sa Teorie a Complexelor, dobândit în urma eșecului său de a accede la Academia de Arte, secțiile Pictură și Arhitectură, din Viena anilor 1912-1914, este o altă discuție în contradictoriu, pe care istoricii celui de-Al Treilea Reich n-au epuizat-o încă. Cenzurii de presă practicată de evrei, trebuie răspuns cu aceeași monedă, insinua Hitler, după preluarea puterii Fuhrerul instituind în schimb împreună cu Goebbels unul dintre cele mai sofisticate și mai opresive mecanisme de cenzură și de control a presei și a liberei exprimări din istoria culturii omenești.
Adolf Hitler a prefigurat-o pe Ursula Leyen în megalomania controlului presei
Deși era într-un moment defensiv în cursul invaziei URSS, anume după respingerea trupelor Wehrmacht-ului din fața Moscovei și în toiul contraatacului sovietic, Hitler exulta în Jurnalul său, editat de Francois Delpla, în noaptea 22/23 februarie din anul 1942 panoramând încântat cu privirea presa de stat și de partid aliniată perfect la marșul trupelor SS și la răpăitul cizmelor germane aflate în pas de gâscă. Cam tot în accepțiunea Ursulei Leyen(ignorăm într-adins particula nobiliară „Von” din numele său pentru că această femeie n-are nimic nobil în comportamentul său totalitar) presa Uniunii Europene, cu precădere Politico și Euronews, este destinată preamăririi programelor fantasmagorice verzi ale Comisiei Europene-GreanDeal și cel faraonic de reînarmare- Rearm EU, ca un arc peste timp al cărui capăt anterior este bine ancorat în ideologia celui de-Al Treilea Reich, elaborată de Hitler personal și exclusiv. Fuhrerul ipostazia în jurnalul său presa de stat național-socialistă apreciind cu sinceritate perfecta aliniere a cotidianelor germane necesității războiului total și rafinamentul propagandistic, subsumat efortului suprem de dominare a Europei și a URSS, la care ajunsese.„Aparatul nostru de presă este ceva deja minunat. Legea presei a vegheat ca diferențele de opinie între oamenii care guvernează să nu se desfășoare sub ochii poporului.
Presa nu este pentru asta! Ne-am debarasat de ideea că libertatea politică constă în faptul că oricine poate să spună orice îi trece prin cap. Mai mult de jumătate din ziarele germane sunt în mâinile lui Amann. Astăzi, dacă îl convoc pe Lorenz(șeful sericiului de presă al lui Hitler) și îi prezint în câteva cuvinte modul meu de a gândi, a doua zi la ora unu îl regăsesc în toate ziarele germane.(…) În schimb am putea să ne lipsim de Deutsche Illustrierte(comparativ cu Illustrierte Beobachter, care era suplimentul ilustrat al ziarului său de suflet din anii de luptă în ilegalitate, Volkischer Beobachter). Das Reich este magnific(cotidianul de a cărui conducere se plângea Goebbels).
Pe timp de pace va trebui să avem și o ediție duminicală pe plan natâțional din Das Reich(principalul ziar al propagandei de stat național-socialiste, corespunzătorul Scânteii de pe vremea lui Ceaușescu, sau Politico, în timpurile noastre progresiste europene ale Ursulei Leyen).
Va apărea sâmbăta și țăranii o vor avea duminica. Va trebui să aibă multe imagini, să fie aranjată în așa fel încât să faciliteze lectura, să dea și un foileton ca să găsească și femeile ceva acolo. Englezii nu se obosesc pentru ilustrații și text. Asta le vine în flux continuu din toată lumea. Dar și noi vom merge de acum înainte.” concepea Hitler convins imperiul de presă german, care urma să fie supus uneia din cele mai groaznice cenzuri din istoria presei, sub sancțiunea internării în lagărele de concentrare a jurnaliștilor deviaționiști de la calea național-socialistă. De multe ori însă Fuhrerul îl contra și chiar îl repezea chiar pe Goebbels în legătură cu o prea greoaie și savantă îndoctrinare a presei germane despre chestiunile militare, în defavoarea destinderii pe spații reduse desigur, a cititorilor germani de presă mondenă, Hitler fiind oarecum mai libertin și mai elastic în gândire decât Goebbels. Cu toate acestea, Fuhrer-ul favoriza o conducere de tip militarizat a principalului său cotidian, Volkischer Beobachter, cel pe care l-a preluat cu datorii imense, reușind să-l țină pe linia de plutire în anii 25-33 cu ajutorul industriașilor germani „ Dacă V.B., de la o mica foaie cu o mie de abonați, a devenit o întreprindere cu un million, secretul acestei construcții și al acestei dezvoltări trebuie căutat în primul rând în meritele Reichsleiter-ului Amann, care a știut să scoată cu o rigoare militară de la toți colaboratorii săi cele mai extraordinare performanțe și a evitat de la bun început orice suprapunere a chestiunilor administrative și redacționale (…) Și la ce punctualitate militară i-a adus, prin propria rigoare pe toți colaboratorii de la Volkischer Beobachter!…a realizat prin aceasta o uriașă muncă de educare și a creat acel tip de om de presă de care aveam nevoie într-un stat național-socialist… este vorba despre oameni conștienți de statulul de slujitori ai statului, pe care li-l dă influența asupra opiniei publice” sintetiza Hitler într-un mod arian superior rolul și importanța presei germane într-un stat opresiv totalitar național-socialist.
Metehne oprimante vechi preluate de noii birocrați ai Uniunii Europene
Etatizarea extremă a presei de către conducătorul suprem al Reich-ului nu era întrecută decât de ferocitatea dimensiunii propagandistice imprimată de Goebbels presei germane, stadiul suprem al presei naziste, considera acesta, era atingerea nivelului de academie exclusivă de învățământ politic pentru toți germanii și pentru popoarele îngenuncheate.
Astăzi, în Europa au fost preluate învățăminte vechi, naziste, despre necesitatea direcționării presei libere înspre interesele transnaționale ale instituțiilor europene și ale concernelor multinaționale, dar în acest caz este vorba de cointeresare a patronatelor de presă prin finanțări europene din banii contribuabililor europeni, care vor recepționa pe banii lor de la un astfel de tip de presă progresistă a Uniunii Europene dezinformări conforme cu directivele conducerii CE, în special.
Unificarea, nu neapărat în bine dar întotdeauna în jurul său, a fost întotdeauna un deziderat al poporului german, fie că a fost vorba doar a germanilor și a popoarelor înconjurătoare în vremea lui Frederic al II-lea cel Mare, a lui Bismarck și a lui Wilhelm al II-lea, fie că a fost vorba de întreaga Europă în jurul lui Hitler, iar în zilele noastre în jurul lui Helmut Kohl, Angela Merkel și acum de unitatea sub Ursula Leyen. Și, evident, unul din dezideratele axiale niciodată atins în totalitate, dar întotdeauna asumat ca directivă comună nescrisă a Uniunii Europene, este și va rămâne subsumarea presei europene unui obiectiv unic, perpetuarea la nesfârșit a unității presei europene în jurul intereselor oligarhiei plutocratice continentale de la Bruxelles, de la Berlin și de la Paris.
Sume imense din bugetul Uniunii au fost alocate de Comisia Europeană pentru promovarea presei proeuropene unionist-transnațională, în detrimentul celei suveraniste și independente a națiunilor componente ale Uniunii.
Adolf Hitler în jurnalul său postula unitatea presei germane cu scopul eradicării totale a libertății acesteia „Una din primele sarcini pe care am atacat-o după preluarea puterii a fost aceea de a realiza unitatea presei germane în funcție de această analiză. În acest sens, nu m-am dat înapoi de la măsuri radicale.
Mie îmi este clar că un stat care dirijează în mod unitar presa, peste mulțimea de redactori șefi și o are astfel ferm în mână, dispune de mai multă putere decât ne putem imagina. Ideea libertății presei este cel mai mare pericol care amenință orice stat.
Libertatea presei nu înseamnă absolut deloc libertate pentru presă, ci este dreptul câtorva indivizi de a face ce doresc și ceea ce corespunde propriilor interese. Iar asta, chiar și atunci când acest lucru este potrivnic intereselor statului.
La început, nu a fost simplu să clarific acest lucru pentru corporația jurnalistică și să o conving că, făcând parte dintr-un tot, trebuia să-l slujească.” emana Hitler concepte unioniste pentru presă în 14 mai 1942, timp în care pregătea a doua mare ofensivă pe teritoriul URSS, înspre Stalingrad.
Desigur, aici Fuhrerul centra paralogismul echivalenței statului și a drepturilor sale cu ale cetățenilor, subsumate primelor.
Libertatea este necesitatea înțeleasă, aserta GWF Hegel, iar Hitler considera libertatea gândirii și a liberei exprimări ca inutile în cadrul unui stat unitar national-socialist, în care orice altfel de gândire și exprimare erau contradictorii cu unitatea internă a statului, deci exterioare acestuia, deci trebuiau eliminate.
Statul, fiind unitar, trebuia să dețină o singură voce, iar cetățenii, fiind componente intrinseci ale statului, trebuiau să se exprime și să gândească unitar cu statul însuși, nicidecum în contradictoriu și dezorganizat, concepea Hitler.
Iar presa, considera el, era suprema armă a exprimării publice a unității de stat. „Dacă Luftwaffe a devenit o armă militară operațională în sensul cel mai larg al cuvântului, la fel și presa este o armă spiritual- operațională în sensul cel mai larg al cuvântului. Uneori trebuie ca în decurs de trei zile să renunțăm pe neașteptate la orientarea politică a ziarelor noastre și să facem un viraj de 180 de grade.
Ar fi absolut imposibil dacă nu am avea acest instrument puternic în mâna noastră.
Iar 22 iunie 1941 oferă un exemplu în acest sens”(presa germană menaja URSS în ajunul invaziei acesteiaa prin operațiunea Barbarossa din 22 iunie a anului menționat), aprecia strategic Hitler cameleonismul comunicării prin presă a celui de-Al Treilea Reich.
Un arc peste timp al asemănării presei naziste cu cea proeuropeană de astăzi
O introspecție din perspectivă jurnalistică, aliniată curentului principal al Bruxelles-ului, astăzi ar regăsi similitudini uluitoare între modul de angajare propagandistică a presei germane în 1933, devenită ulterior statală în totalitate, în susținerea nedisimulată a necesităților de înarmare rapidă și masivă a Germaniei prin Programul de patru ani, condus de Reichsmarshall-ul Hermann Goring, și implicarea cointeresată a presei bruxelleze și a celei germane, girată de Leyen în programul de reînarmare al acesteia pe zece ani, Rearm EU.
Și Ursula Leyen, dar și Macron, consideră că într-adevăr presa este o armă spiritual-operațională, cum savant Hitler o caracteriza cu 83 de ani în urmă, necesară colosalei întreprinderi a reînarmării agresive a Uniunii Europene și a țărilor componente prin deturnarea a 800 de miliarde de euro din fondul bugetar al Uniunii.
Iar presa nealiniată urmează a fi interzisă prin crearea de instituții de cenzură ale Bruxelles-ului, deservite și controlate de comisari zeloși precum Thierry Breton, alocate publicațiilor media online și platformelor de socializare, în genul ANCOM și mai nou și illegal CAN, din România.
Desigur, în timpul lui Hitler, pe lângă închiderea publicațiilor germane neconforme cu idealul național-socialist era utilizată suplimentar și constrângerea lagărelor de concentrare naziste pentru jurnaliștii îndărătnici, care eșuau în a desluși țelul și înălțător și mesianic al presei național-socialiste. Cei mai importanți istorici biografici ai lui Adolf Hitler, Kershaw, Evans, Bullock, au abordat invariabil interesul pronunțat al dictatorului pentru stăpânirea presei ca pe o exprimare a egocentrismului orgolios al acestuia, dependent emoțional de adularea maselor largi ale poporului german încleștat ulterior în teribilul război mondial.
Strategiile de presă ale naziștilor în 1927-28, anterioare preluării puterii absolute în Germania erau fragmentate la un moment dat pe regiuni implicând acțiuni de propagandă în presă cu acoperire totală în anumite regiuni cheie ale Germaniei, pe o perioadă limitată de timp, o găselniță a Reichsfuhrer-ului Heirich Himmler, care maximiza eforturile și resursele propagandistice pentru atingerea unui scop electoral regional, în Bavaria, de exemplu.
Similar, astăzi presa main stream aservită puterii proeuropene din România a fost focalizată în cvasitotalitate de către regimul totalitar de la București, cu minuscule excepții, conform rețetei Himmler, pe obiective punctuale și limitate teritorial la marile orașe și municipii din România, inclusiv Capitala, precum candidatura lui Georgescu la prezidențialele de anul trecut și respingerea acesteia anul acesta, cu scopul descurajării mediatice a oricărei revolte populare generalizate.
Strategia himmleriană a reușit și guvernul totalitar de la București a evitat presiuni enorme în stradă după terfelirea Constituției prin invalidarea candidaturilor prezidențiabile ale principalilor suveraniști, Georgescu și Șoșoacă, cu excepția președintelui AUR și a șefei POT.
Versatilitatea Internetului necesită noi forme opresive de cenzură instituțională proeuropeană
Incontrolabilitatea platformelor de socializare, însă, neadecvate aplicării principiului inventat de cumplitul șef al SS și al Gestapo-ului nazist, urmează să fie rectificată de guvernul Ciolacu prin Ordonanța ANCOM, instituție sorosistă ce urmează să devină un fel de Gestapo mioritic instituțional al site-urilor de presă online și al conturilor de socializare ale românilor.
Iar similitudinile dintre europeanul conglomerat mediatic autocenzurat de la sine datorită fondurilor generoase drenate către patronii progresiști ai presei europene, școliți spiritual la școala Societății deschise a lui George Soros, și suprastructura presei național-socialiste condusă de Hitler și de Goebbels, nu se opresc aici. Represiunea împotriva deviaționișilor de la linia binefacerii Verzi scornite prin Green Deal-ul Ursulei Leten, sau de la aceea a reînarmării delirante promovate de aceasta și de femeiuștile înșurubate în toate pozițiile cheie ale Comisiei Europene, pentru susținerea sinucigașă a persistării Ucrainei de a aduce războiul pe teritoriul european, împotriva celor care mai susțin că pacea este și mai umană și infinit mai puțin costisitoare decât războiul, se manifestă plenar prin mijloace de cenzură adecvate secolului XXI, dar similare celui de-Al Treilea Reich.
„Vernichtung”, în traducere-Anihilare, era termenul preferat de Hitler și era exprimabil în pacificarea prin muncă silnică la Dachau a deviaționiștilor pacifiști, precum astăzi a celor anti-război și anti-reînarmare prin expulzare din spațiul public, folosind măsluiri nelegitime ale constituțiilor statelor europene ale Uniunii, legitimate anti-constituțional de instituțiile Justiției europene infiltrate până la balamalele sale procedurale de justițiarii europeni ai lui Soros. În continuare, în articolul următor vom urmări confluențe și similitudini între mecanismele de cenzură leniniste și staliniste ale URSS și aparatul propagandistic girat de presa proeuropeană.
Va urma.
Libiu Mateescu ★ 26.03.2025