Ştefan Stăreţu a
descoperit un documentul din jurul anului 1600 care conţine singura
nominalizare cunoscută până în prezent a Alfabetului Valah
Ştefan Staretu este şef
de promoţie in 2013 (licenţă urmată master) al Facultăţii de Istorie de la
Univ. Alex. Ioan Cuza din Iasi, este dr. in istorie al Univ. din Bucuresti, din
2016, având conducator de doctorat pe dl. prof. Andrei Pippidi. Ştefan a
continuat cercetarea in istorie acum ca Director executiv voluntar la Centrul
de Studii de Teologie şi Istorie al Mitropoliei Ardealului din Cristian,
Brasov..
Dl. Acad. Ioan Aurel
Pop a subliniat ca documentul este unic si l-a felicitat în mod special pe
Ştefan. Pe lângă literele Alfabetului Valah, derivate din cele ale Alfabetului
Kirilic, exista si semne corespunzatoare unor sunete specifice limbii române.
Mai mult, înşiruirea de litere este urmată de exemple de cuvinte care încep cu
aceste litere, în mod surprinzator, scrise de mână în alfabetul latin, cuvinte
care aparţin atât limbii române: zi, ochi cât şi limbi sârbe: glaglulie, dobro.
Această ultima parte plaseaza acest document intre primele documente care
contin scrieri de mână în alfabetul latin ale limbii romane, în categoria documentelor
unanim cunoscute: Tatăl Nostru al boierului Luca Stroici, din 1593, scris însă
în gramatica poloneză şi italiană si Fragmentul Todorescu, datat la 1573, care
este însă tiparit şi scris în gramatica maghiară. Documentul a fost identificat
în lucrarea: Iştvan Vasary, A Szekely Iras Emlekei – Corpus Monumentorum
Alphabeto Siculico Exaratorum (CMASE), Bolcseszettudomanyi Kutatokozpont, Budapest,
2021, p. 502, analizată recent- zilele trecute. Documentul face parte din
Florilegiul de tinerete, care a apartinut Ducelui August al II-lea de
Brunswick-Wolfenbuttel(1579-1666), redactat incepand din 1592 pana in jur de
1612, maxim poate 1616. Manuscrisul de 584 pagini, care acum se găseste in
Biblioteca din Wolfenbuttel, are la pag. 438 documentul în discuţie. În lucrările
maghiare documentul a fost analizat exclusiv pentru partea a doua care conţine
un text in alfabetul secuiesc, considerat şi aceasta foarte importanat, prima
analiza din perspectiva limbii romane apartinand lui Stefan Staretu, analiza
care este si în curs de publicare, dar acest proces va mai dura.
Revenim, până la descoperirea
istoricului Ştefan Stăreţu existau daor bănuieli rezonabile, precum cele
apărute în articolul de mai jos:
O enigmă a poporului român: a existat vreodată vreun
alfabet valah prin care scriau înaintaşii noştri?
A existat vreodată în istoria
poporului vreun „alfabet valah”, diferit de clasicul alfabet slavon sau latin?
Se pare că da. Asupra scrierii practicate de strămoşii noştri încă pluteşte o
mare enigmă care cu greu va putea fi vreodată elucidată. Academicianul Gh. Balş
consemna prin anul 1933: „Turnul de intrare al Mănăstirii Voroneţ a fost
prefăcut, dar unele părţi ale sale sunt cu mult mai vechi, fără a se putea
preciza data lor… Piatra din afară a acestei porţi este din piatră de talie,
foarte veche după cât se pare. Aici se află numeroase semne lapidare, dar care
nu mai sunt cele ce le găsim pe monumentele lui Ştefan cel Mare şi nici în
veacul al XVI-lea – în orice caz, nu sunt simple scrijelituri făcute fără
sens…”
Asemenea semne lapidare – consemnate de Gh. Balş la Voroneţ, Dragomirna sau
Cetatea Sucevei – par să fie oarecum similare. Din cauză că ele apar cu
precădere pe zidurile exterioare, ca şi pentru motivul că au fost întotdeauna
considerate aparţinând unei scrieri foarte vechi, a cărei semnificaţie s-a
pierdut, dar au fost repetate prin mimetism de breaslă, unii s-au grăbit să le
considere simple însemne ale breslaşilor constructori, în timp ce alţii le
consideră semne cabalistice utilizate pentru a păzi intrarea în lăcaş a
duhurile răuvoitoare. Ceea ce îngreunează descifrarea respectivelor semne
lapidare e faptul că acestea pot fi uneori simple, elementare, dar pot totodată
să formeze prin anumite poziţionări şi unele compoziţii întregi. „Pot
reprezenta o scriere atribuită unui străvechi alfabet”, susţinea încă de
prin anul 1880 Teodor Burada (unul dintre descoperitorii celebrei culturi
Cucuteni). Printre cei care au încercat descifrarea sistematică a scrierii
lapidare au fost P.P. Panaitescu şi Silvia Păun, însă fară succes.
Pentru a fixa problematica ridicată,
am numerotat de la 1 la 11 semnele scrierii de la Voroneţ, păstrând cifrele lui
Gh. Balş (vezi imaginea de la începutul articolului). Prezenţa unor astfel de
semne grafice, întinse constant peste milenii şi păstrate cu fidelitate pe
răbojuri, reluate la troiţe, pietre funerare, porţi, frontoane, mobilier,
unelte, peceţi, cusături (atenţie mai ales la cele de pe glugile oierilor),
i-au făcut pe alţi istorici, etnografi, lingvişti şi folclorişti să cerceteze
originea şi aria lor de utilizare. Rezultatele de până acum, nu sunt însă pe
măsura aşteptărilor.
Că a existat, totuşi, o „scriere
valahă” este indubitabil. Prin anul 1000, regele Ştefan al Ungariei a dat, la
cererea papei Silvestru, un decret pentru înlocuirea vechiului sistem
ideografic de notare, ce era foarte răspândit în Transilvania, cu scrierea
latină. Despre „scrierea valahă” ne dă relaţii şi B.P. Haşdeu care, citând
dintr-un manuscris latin din secolul al XV-lea al maghiarului Simon Kazei,
arată că „la aşezarea secuilor în Transilvania… aceştia erau învecinaţi cu
vlahii (Blachis), de unde se vede că ar fi adoptat şi literele vlahice”. În
secolul al XVIII-lea, un alt maghiar, Turatz, preciza că „acele litere nu se
scriau, ci se crestau”.
I.R.
