În politică există o regulă simplă: teoretic, funcțiile impresionante
nu valorează nimic fără rezultate pe măsură. Iar în cazul
Roxanei Mînzatu, una dintre cele mai înalte demnități ocupate
vreodată de un român în Comisia Europeană, între noi fie vorba, după ce a bocit la partid că în 2020 locul i-a fost furat de un candidat mai competent, bilanțul de până
acum ridică o întrebare legitimă: ce rămâne în urmă după
comunicatele de presă, conferințele și strategiile atent
împachetate în limbaj birocratic european?
Mandatul său a început sub cele mai bune auspicii. România a
obținut un portofoliu de prim rang, iar așteptările erau pe
măsură. Drepturi sociale, competențe, locuri de muncă, educație,
tineret – domenii care influențează direct viața a sute de
milioane de europeni. Cu un asemenea portofoliu, standardul de
evaluare nu poate fi numărul de discursuri ținute sau de reuniuni
bifate. Standardul este unul singur: rezultatele.
Până acum, activitatea Roxanei Mînzatu pare dominată de
lansarea unor inițiative cu denumiri ambițioase și obiective
generoase. Pe hârtie, aproape totul sună impecabil: Uniunea
Competențelor, combaterea sărăciei, consolidarea dialogului
social, pregătirea forței de muncă pentru economia viitorului.
Problema este că strategia nu este sinonimă cu succesul. O foaie
de parcurs nu înseamnă locuri de muncă noi. Un comunicat de presă
nu reduce sărăcia. O conferință nu califică un singur muncitor.
În administrația europeană există o tendință veche: când
rezultatele întârzie, apar noi strategii. Când strategiile nu
produc efecte, se lansează alte strategii. Cetățeanul rămâne
însă cu aceeași întrebare: unde sunt schimbările concrete?
Portofoliul Roxanei Mînzatu este construit în jurul unor
obiective extrem de costisitoare. Combaterea sărăciei,
recalificarea profesională, sprijinirea tinerilor, consolidarea
drepturilor sociale și adaptarea pieței muncii necesită miliarde
de euro.
Aici apare una dintre cele mai mari vulnerabilități ale
mandatului: este relativ ușor să anunți obiective generoase și
mult mai dificil să explici cine le finanțează, în ce ritm și cu
ce rezultate măsurabile.
Politica europeană nu poate funcționa doar pe baza declarațiilor
de intenție. Fără finanțare clară și fără angajamente ferme
din partea statelor membre, multe dintre aceste proiecte riscă să
rămână exemple clasice de bune intenții transformate în
birocrație.
Roxana Mînzatu coordonează simultan domenii uriașe: educație,
competențe, ocuparea forței de muncă, drepturi sociale, tineret și
pregătire pentru situații de criză.
Teoretic, această concentrare poate crea sinergii. Practic,
ridică o întrebare firească: poate Roxana Mînzatu să gestioneze eficient atâtea priorități fără
ca unele să rămână inevitabil în plan secund?
