Ați întrebat vreodată oamenii din afara țarii noastre ce știu despre Brașov? Cei mai mulți spun: „Yes! I know Brașov, it is Allen’s Citty.”.
Dar cine este acest Allen, cel care de la atâta trudă depusă în a nu oColiBanul public, a obosit să mai fie om, iar acum și-a găsit un loc fruntaș pe lista speranței, cu care partidul va adera la intrarea între zeii din Olimp?
Este pasivul ținut sub papuc într-o relație de gen „Părinte 1” # „Ginere 2”, pe care acesta o are cu tatăl Cameluței de la Hărman, gânditor fragmentar care de la privit îndelung abisul, a devenit un biunivoc aproape-inginer.
Ajuns peste noapte în cel mai râvnit scaun al Primăriei Brașov, după un mandat pueril de patru ani în care și-a plictisit riveranii cu durerile sale de măsele, mai este iubit doar de cei a căror răcnete se întrec cu zgomotul asurzitor al valurilor. Ținta secretului său, nu poate fi atinsă, demonstrând astfel că haosul creat în interminabilele ședințe de CL, sunt o revelație clarvăzătoare, iar orice vorbă scoasă reprezintă o zbatere continuă, un pariu pierdut dinainte, între limitarea gândului și puținătatea experienței.
Opera sa de patru ani, un mandat al descompunerii, este una a negării, a banalității răscolitoare, iar aparent, motto-ul folosit a fost „mai bine pe fundul unui canal decât pe un piedestal cu lauri”. Gândul amărăcios al auto-umilinței, a fost sursa paralizantă a neputinței încununată de păreri și soluții: „Atât m-a dus capul!… hîhî”.
Plictisul prezenței, o confirmare fără conținut care explică totul, absența, obsesia lui „n-a mai fost să fie” și într-un final resemnarea insomniacă, îl fac pe simbolul ratării să răsune asemenea unei compoziții burghezești de Ceaikovski.
Proiecte limitate, promisiuni deșarte și neadevăruri duse la extrem, sunt doar câteva dintre exemplele că lâncezeala și delăsarea scheianului, întâiul bărbat al urbei, n-a făcut nici măcar ce ar fi putut să facă.
Apropierea tot mai adâncă de pribegia generată de nădăjduirea într-un viceprimar surghiunit și subalterni obișnuiți cu paradoxul, l-au făcut să fie asemenea unui vânător care s-a ostenit degeaba, asemenea unui pescar ce nu a prins nimic, sau a unui prost căruia i-a mers rău, lăsând impresia că la el se referea Seneca: „Adesea costă cel mai scump, lucrul pentru care nu se da nimic”.
Acum, la final de disperare, de suferință administrativă, aproape fiind de părăsirea scenei, atât cea metafizică cât mai ales fizică, cu regretul saltului de la edil la consilier și confirmarea concluziilor lui Iftime, sunt dovada percutantă a discursului pompos înlocuit cu o simplă uniformă ce vorbește de la sine.
Mulțumim pentru nimic, Allen Coliban!!!
Răzvan Negrea ★ 09.09.2024
