În cursul anului 2024, anul marilor alegeri din România, redacția
Argumentul.ro a scris despre Mihai Florin Jareb, căpetenia Hoardelor de
AUR poreclită Make, care venise la Brașov cu un scop foarte clar: să
facă „cheta” de la membrii AUR, în special de la cei care aveau vise
marețe de candidat. (ex: Legatura între AUR, păcănele și semnatura soacrei decedate sau Un nou scandal zguduie AUR Brașov, cu o zi înaintea alegerilor ).
Din câte se pare, conform unei anchete a gazetarului Stelian Negrea apărută în Newsweek.ro, ( link: https://newsweek.ro/investigatii/carausul-de-bani-al-lui-george-simion-revolta-fostilor-membri-aur-fata-de-practicile-ilicite-din-partid ) județul Brașov nu a fost singurul ținut cotropit de acest Make – Biciul lui … Simion, în România.
Într-o după-amiază rece, într-un bar prăfuit din Bistrița, trei foști
membri ai AUR stăteau la o masă cu telefoanele închise, uitându-se din
cinci în cinci secunde spre ușă. Veniseră separat, cu jumătăți de oră
între ei, ca să nu atragă atenția. Când reporterul s-a așezat, primul a
scos un plic gros, plin cu hârtii îndoite.
„Asta e doar o lună,” a zis, împingând
plicul înainte. Înăuntru erau copii de procese-verbale, liste scrise de
mână, sume calculate cu pixul și semnături scurte, nervoase. „Veneau de două ori pe săptămână. El le lua. Mereu el.”
„El” nu era președintele partidului, nici
deputat, nici șef de campanie. Era un personaj pe care îl știa toată
lumea, dar despre care nimeni nu vorbea cu voce tare. Mihai-Florin
Jereb, „Make”, supranumit de unii „cărăușul”.
Nu
avea funcție publică, dar avea cheia la sertarul cu bani. În teritoriu,
apărea exact când trebuia ridicată geanta. Nu punea întrebări, nu
oferea explicații. Venea, lua pachetele, semna uneori cu un scris
laconic, alteori deloc, și pleca în grabă. A doua zi, filialele primeau
noi cutii cu materiale promoționale — steaguri galbene, tricouri,
hanorace, cărți — și aceeași instrucțiune: „Vindeți-le. Campania nu se face singură.”
Cei trei din bar știau însă un lucru pe care, la început, nu avuseseră curajul să-l lege cu voce tare: toate acele materiale fuseseră deja plătite din subvenția primită de partid de la stat.
Ei le vindeau încă o dată — membrilor, simpatizanților, voluntarilor —
iar banii colectați se evaporau într-o direcție numită vag „centrul”.
Unul dintre ei și-a amintit momentul în care a văzut pentru prima
dată cum funcționa schema. Se întâmpla într-un sediu mic, la parterul
unui bloc, unde se țineau întâlnirile de campanie:
„A intrat grăbit, cu o vestă neagră. N-a salutat prea
mult. A cerut banii, i-a numărat pe o masă de plastic și i-a pus într-o
geantă. Când cineva a întrebat de ce nu există chitanță, a ridicat
privirea și a spus: ‘Nu e necesar. Merge la centru.’ A plecat în zece
secunde.”
În plicul de pe masă, reporterul a găsit o situație financiară cu o sumă scrisă mare: 24.660 lei. O lună. Un singur județ.
Dacă te duci în Brașov, în filiala condusă de Dan Tanasă și de Alexandru Paranțucă,
povestea ia altă formă, dar aceeași culoare. Nu de bani, ci de liste
electorale. Acolo, oamenii povestesc despre candidați puși peste noapte,
despre semnături care nu semănau cu ale celor care apăreau pe hârtie,
despre discuții care începeau cu „ai susținut partidul suficient?” și se terminau cu „mai e loc, dacă ajuți”. Ce însemna „ajuți” nu era niciodată spus frontal. Dar toată lumea înțelegea.
Când au început întrebările, au început și excluderile. Membri
simpli, apoi coordonatori locali, apoi oameni care munciseră în teren
doi ani. Unii au plecat singuri, alții au fost dați afară printr-un
mesaj sec. „Comportament neloial.”
La Râșnov, unui membru i s-a arătat lista de semnături pe care apărea ca “validator”. A negat că ar fi semnat vreodată. „Atunci cum explici?”, i-a zis coordonatorul. N-a mai explicat nimic. A plecat. A doua zi, pagina filială anunța reorganizarea totală.
Între timp, „Make” dispărea și apărea în
funcție de scandal. Când izbucnea vreun foc într-o filială, se pierdea
din peisaj. Când situația se calma, revenea să „ordoneze” ce rămăsese. Oamenii din teritoriu povesteau că, atunci când apărea, era clar: fie e de ridicat ceva, fie e de impus cineva.
Pe măsură ce bucățile se adunau, povestea începea să semene cu un
mecanism perfect uns, dar ținut departe de ochii membrilor obișnuiți:
materiale plătite din banii statului, vândute membrilor ca „sprijin pentru campanie”;
bani colectați în numerar, predați unui intermediar discret; liste
electorale influențate de contribuții informale; oameni schimbați peste
noapte, fără explicații; tăcere la centru.
În
barul din Bistrița, cei trei foști membri stăteau acum mai relaxați.
Vorbiseră. Își făcuseră partea. Înainte de a pleca, unul dintre ei a
zis:
„Tu scrie. Oamenii trebuie să știe. N-avem dovezi pentru tot… dar pentru ce-am trăit noi, avem. Restul depinde de voi.”
A deschis ușa și a plecat în frigul după-amiezii. Pe masă, rămăsese plicul gros.
