Atunci
când suntem singuri ne apasă greutatatea mulțimii de unde facem parte mai mult
prin acceptarea ipocriziei comune.
Anonimi și anodini părăsim iubirea lui Isus în
pustiu. Singurătatea este târgul indecent unde progresiştii vieții refuză
acceptarea aproapelui.
Logica tristeții impune acum acte indecente.
Sufocarea decenței ce te trage de mânecă î-ți impune onanicul act banal al
supraviețurii.
De unde și retragerea apelor potente ce mangâie uitarea precum despărțirea ca
pe un cvasi-poem uitat și totuși invocat.
Întoarcerea, această rotire-n spirală cu scop nepractic, practică-n venele
noastre de istorie ca urmă a țărânei dar și ca o rămășiță de dulceața de frag a
eternității.
Copilăria ochiului verde-pur o mai avem când, în duritatea sa, adevărul își
ghidează mersul arogant spre absolut.
În cenușa incandescentă a neliniștii ce ne frige tălpile și în conștiința rătăcită-n
rațiune cu card boem divin, poate mai pierdem simboluri, poate mai pierdem
mirosuri, poate mai rătăcim radacina gustului, dar cert undeva cândva crucea
bunăvoinței ce te trece strada și existența reapare.
Și totuși…
Trăim într-un anonimat trist în care coperțile de joc țin loc de substanța
bunului simț.
Trăim într-o certidunine a incertudinii.
Trăim într-un cavou de lux plin de imaginile falsei veselii.
Trăim în voința uitării.
Într-o grădină a trădării.
De aceea amice, prietene, poate lipsa Ta ne apasă. Tu ai inventat bunul simț,
Prietene.
Cu Tine întunericul egoismului nu ne ,,mai ajută” să re-devenim!? primate violente.
Cu drag, crucificatule,
Iulian Rinder