Semnele prevestitoare ale revoluției
române din 1989 au apărut încă spre sfârșitul anului 1986, pe măsură ce
muncitorii români au început să se mobilizeze împotriva politicilor economice
ale liderului comunist Nicolae Ceaușescu. Conflicte de muncă spontane, dar
limitate ca intensitate, au avut loc în centre industriale majore precum
1986) și platforma Nicolina din Iași (februarie 1987), culminând
printr-o grevă masivă în Brașov. Măsurile draconice luate de Ceaușescu implicau
reducerea consumului energetic și alimentar, precum și scăderea veniturilor
lucrătorilor, conducând spre ceea ce politologul Vladimir Tismăneanu numea
„nemulțumire generalizată” și făcând ca România să devină „cea mai
vulnerabilă țară din Blocul Estic la o revoluție”.
Deși România va fi ultima
țară din Europa de Est care se va scutura de regimul
comunist, prin Revoluția din 1989, aceasta a avut drept una din cauze
volatilitatea socială și economică a țării de la sfârșitul anilor ’80. Revolta
de la Brașov reflectă această instabilitate; mai mult, a fost una din primele
revolte pe scară largă împotriva regimului ceaușist.
La acel moment Brașovul era
unul din cele mai dezvoltate centre industriale urbane, cu mai mult de 61% din
forța de muncă angajată în industrie. O clasă muncitoare bine pregătită se
formează în perioada anilor ’60 prin strămutarea forțată de către guvernul
comunist a mii de țărani moldoveni pentru operarea fabricilor brașovene. În
anii următori Brașovul devine unul din cele mai puternice centre muncitorești
din țară, aici dezvoltându-se platforme industriale mamut precum Rulmentul Brașov, IAR
Ghimbav, Tractorul Brașov sau Steagul Roșu.
Muncitorii din aceste uzine
au fost relativ privilegiați în perioada industrializării forțate începute sub
Ceaușescu; ei beneficiau de servicii sigure, locuințe asigurate de
întreprinderile la care lucrau, încadrarea în muncă a soțiilor și venituri ceva
mai mari decât în alte părți din țară. Prin urmare, declinul industrial din
România și restul Europei de Est de la mijlocul anilor ’80, marcat de scăderi
de venituri și disponibilizări, a lovit Brașovul și lucrătorii acestuia în mod
special.
În 1982, Nicolae Ceaușescu
inițiază un plan de reducere a datoriilor externe ale României. O parte din
banii care până atunci erau destinați producerii și distribuirii de produse
alimentare a fost redirecționată pentru plata datoriilor pe care țara le avea
către creditorii externi, în special către Occident. Acest lucru a condus în
scurt timp la colapsul total al pieței produselor de larg consum din România,
și implicit din Brașov. În această situație, statul a raționalizat alimentele
și bunurile de consum, conducând la cozi lungi pentru produsele de bază. În
acest mediu de prăbușire economică și de împuținare dramatică a alimentelor a
izbucnit revolta de la Brașov, în data de 15 noiembrie 1987.
Desfășurare evenimentelor
Primele proteste au început
practic pe 14 noiembrie 1987, la Secția 440 „Matrițe” a întreprinderii de
autocamioane Steagul Roșu. Era zi de salariu, iar muncitorii au primit doar
jumătate din bani. Pe fluturașii de salariu, în dreptul rubricii „Rețineri” era
scris cuvântul „social”. Fără să fie organizați dinainte, muncitorii au decis
să nu mai lucreze, iar schimbul de noapte nici nu a pornit utilajele. Oamenii
au încercat să obțină răspunsuri de la conducerea întreprinderii, însă șeful de
secție din acea noapte i-a tratat cu dispreț și a anunțat conducerea
administrativă despre întreruperea lucrului abia la ora 5 dimineața.
La ora 7.00 au sosit și muncitorii din
schimbul I, așa că starea de agitație și protestele s-au amplificat. Muncitorii
au spart geamurile sediului administrativ al uzinei, iar în jurul orei 8.00
circa patru mii de muncitori erau adunați la porțile acesteia. În jurul orei
11.00 ei au luat hotărârea să meargă la sediul Comitetului Județean al PCR, ca să se facă ascultați. La ieșirea
din întreprindere, majoritatea protestatarilor ezită și se retrag, iar coloana
care pornește spre Consiliul Județean al P.C.R. este alcătuită doar din circa
400 de oameni.
Inițial demonstranții au
scandat revendicări sociale: „Vrem mâncare și căldură!”, „Vrem banii noștri!”,
„Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină și căldură!” și „Vrem pâine fără
cartelă!”. În dreptul Spitalului Județean, ei au cântat imnul revoluției de la 1848, „Deșteaptă-te, române!”. Ajungând în centrul orașului, coloanei
de manifestanți i s-au alăturat mii de muncitori de la fabrica Tractorul Brașov, fabrica Hidromecanica,
elevi, studenți și alți locuitori. Din acest moment, protestul s-a transformat
într-unul politic, iar oamenii au susținut ulterior că ar fi scandat sloganuri
precum „Jos Ceaușescu!”, „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!” sau „Jos
tiranul!”.
Deja în timpul marșului,
printre manifestanți s-au infiltrat membri ai Securității deghizați
în muncitori, rolul lor fiind acela de a observa și de a reține figuri. Alții
au rămas pe margine în ipostază de spectatori, fotografiind sau chiar filmând.
Ajunsă în centrul orașului,
mulțimea a luat cu asalt clădirea Comitetului Județean de
Partid și sediul primăriei, „aruncând în piață portretele lui
Ceaușescu și alimente de la cantina Partidului, bine aprovizionată”.
Ziua de 15 noiembrie era una electorală, populația
fiind chemată să valideze autoritățile locale din Brașov, rezultatele fiind hotărâte deja de activul de
partid. În acel an de drastice raționalizări, pe protestatari i-a înfuriat în
special să descopere pavoazarea festivă a clădirilor oficiale și abundența de
produse alimentare pregătite pentru a celebra victoria în simulacrul de alegeri
locale. Cei care au pătruns în clădirea Comitetului de Partid au găsit acolo
produse care în acea perioadă erau considerate delicatese: salam de
portocale, Pepsi.
Protestatarii furioși au
distrus mobilier (ferestre, scaune, mese), aparatură (calculatoare, telefoane,
televizoare) și au spart geamuri; pentru ei, aceste obiecte aparțineau
comuniștilor și trebuiau înlăturate sau arse. Mulțimea nu s-a descărcat doar
asupra mobilierului, ci a agresat și membri ai nomenclaturii brașovene,
inclusiv pe primarul Calancea, acesta fiind bătut și fiindu-i spartă o arcadă.
Unul din milițieni a fost bătut, apoi dezbrăcat în pielea goală, iar uniforma
i-a fost sfâșiată de mulțime.
Manifestanții au incendiat
tot ce amintea de regimul comunist, iar un rug uriaș, alcătuit din înregistrări
de propagandă și documente de partid, a ars ore bune în piața din centrul
Brașovului. La sosirea serii forțele de Securitate și armata au
înconjurat zona centrală a orașului și au împrăștiat prin forță revolta. Au
fost folosite inclusiv gaze lacrimogene, câini și mașini blindate.
Deși nu există date că cineva ar fi fost ucis, circa
300 de protestatari au fost arestați.
Totuși,
deoarece regimul ceaușist a ales să trateze protestele ca pe „cazuri izolate
de huliganism”, sentințele nu au depășit trei ani de închisoare
fără privare de libertate, o sentință relativ moderată în codul penal
comunist. Instanța a cerut însă executarea pedepselor la locul de
muncă și deportarea din oraș a celor condamnați. După 1990 au putut fi
documentate de către cercetători circa 100 de sentințe în Brașov, în timp ce
alți manifestanți au fost condamnați în urma unor procese ținute pe tot
teritoriul României.
Reacția studenților
La câteva zile după revolta
muncitorilor, Cătălin Bia, student la Facultatea de Silvicultură, se așază în
fața cantinei cu o pancartă pe care scria: „Muncitorii arestați nu trebuie să
moară”. Lui i se alătură colegii Lucian Silaghi și Horia Șerban. Cei trei sunt
arestați imediat. Ulterior, în campusul studențesc apar grafitti de
solidarizare cu revolta muncitorilor, iar unii studenți distribuie manifeste.
Securitatea operează în total șapte arestări, iar cei arestați vor fi
anchetați, apoi exmatriculați și retrimiși în localitățile de unde proveneau,
fiind puși sub supraveghere strictă, împreună cu familiile lor.
Politologul Vladimir
Socor, citând surse anonime din cadrul conducerii de partid de la
București, precum și rapoarte independente ale unor călători occidentali
întorși de la Brașov, susține ideea că mai multe sute de studenți ai
Universității Politehnice din oraș ar fi participat în campus, pe 22 noiembrie,
la un miting de solidarizare cu muncitorii brașoveni. Nu există însă suficiente
probe care să demonstreze afirmația lui Vladimir Socor.
Ancheta
Securitatea a început
identificarea protestatarilor încă din 15 noiembrie, prin securiști infiltrați
printre muncitori, prin „trecători” sau Dacii cu geamuri fumurii din care
se fotografia și filma. Din aceeași seară au început și arestările. Au fost
aduse echipe de anchetatori de la Inspectorate de Miliție și
de Securitate din toată țara, iar acestea au selectat protestatarii considerați
cei mai periculoși pentru regim.
Cei anchetați au fost bătuți și torturați. Torționarii au fost promovați.
Printre cei mai zeloși
coordonatori ai anchetelor s-a aflat căpitanul de miliție Alexandru Ionaș, fost șef al Serviciului Cercetări Penale
din Inspectoratul Județean de Miliție Brașov. Ionaș a coordonat și a asistat
personal la bătaia unora dintre cei anchetați, printre care Gheorghe Zaharia și
Aurică Geneti.
Cu toate acestea, Alexandru Ionaș a fost numit după
Revoluție comandant al I.J.P. Brașov
și înaintat la gradul de colonel, iar în august 1999, la propunerea ministrului
de Interne de atunci, Constantin Dudu Ionescu, și cu
avizul Consiliului Suprem de Apărare a Țării, i s-a permis înscrierea la examenul pentru obținerea gradului de
general. În final, el a ajuns
directorul Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI) – centrul
regional din România.
Pentru efectuarea anchetei au
fost aduse echipe speciale de torționari din întreaga țară, de la Inspectorate
județene de miliție și securitate.
General-maiorul de
securitate Emil Macri, împreună cu adjunctul ministrului de Interne
și șeful Inspectoratului General al Miliției, general-locotenentul Constantin Nuță, au fost trimiși la Brașov pentru a
coordona măsurile represive. Emil Macri conducea Direcția a II-a a Securității,
contrainformațiile economice, și mai participase, împreună cu generalul Nicolae Pleșiță, și la reprimarea grevei din Valea Jiului,
din 1-3 august 1977.
O dovadă clară că toate
Direcțiile Securității au fost implicate în măsuri represive de poliție
politică. Macri și Nuță au fost atât de eficienți la Brașov încât Nicolae
Ceaușescu i-a trimis ulterior și la Timișoara, în decembrie 1989.
Alt ofițer identificat de cei
arestați ca fiind implicat în represiune a fost generalul Nicolae Neagu.
Conform mărturiei unuia
dintre cei anchetați, Werner Sommeraurer, unul dintre ofițerii de Securitate
care l-a torturat a fost Ristea Priboi. Într-una din anchete, „căpitanul care mă ancheta mi-a pus pistolul
la gât în fața lui Priboi”.
Sommeraurer mai spune:
„Nici Priboi nu s-a lăsat mai prejos, m-a lovit peste palme, m-a întins pe
masă și m-a lovit peste tălpi atât de tare, încât îmi crăpaseră tălpile de la
pantofi.”
—conform Marius Oprea și Stejărel Olaru: „Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987,
Brașov”
Dezvăluirile lui Sommerauer
au fost făcute în cartea lui Marius Oprea și Stejărel Olaru „Ziua care nu se
uită. 15 noiembrie 1987, Brașov”, apărută în 2002.
Ristea Priboi, protejat mult timp de regimurile post decembriste
Ristea Priboi, pe
atunci deputat PSD de Vrancea și membru al Comisiei
parlamentare de control al Serviciului de Informații Externe, după ce
fusese șeful acesteia, le-a intentat proces de calomnie lui Werner Sommerauer
și Marius Oprea, în solidar cu ziarele România Liberă și Evenimentul
Zilei, deși Oprea și cele două cotidiane nu făcuseră decât să consemneze
declarațiile fostului participant la revoltă.
Procesul a fost deschis la Judecătoria Sectorului
1 al Capitalei, pe data de 12 noiembrie 2002, iar Priboi îi solicita lui
Sommerauer 15 miliarde lei vechi pentru calomnie. Presa din acea vreme a
consemnat că, în mod suspect, Nicolae Jidovu, președintele instanței,
solicitase cazierele lui Sommerauer și Oprea cu o zi înainte ca Ristea Priboi
să facă plângerea penală.
Potrivit legii, cazierul se
cere abia la primul termen de judecată.
Fost lucrător în cadrul
Direcției de Informații Externe a Securității, Ristea Priboi fusese deconspirat
opiniei publice de către CNSAS. Fostul prim-ministru Adrian
Năstase, protectorul lui Priboi, i-a acuzat pe membrii CNSAS, în martie 2001,
că „ling dosarele până la Burebista”. Ristea Priboi promovase în perioada
comunistă până în fruntea U.M. 0225, serviciul care se ocupa de „Europa Liberă”
și relația cu exilul românesc, serviciu aflat în subordinea generalului
Pleșiță, înlocuindu-l în funcție pe colonelul Vasile Buha.
Senatorul PNL Radu
F. Alexandru l-a acuzat pe Priboi în plenul Senatului, în ședința
din 12 februarie 2001, de participare la numeroase acte teroriste întreprinse
de Securitate în afara țării:
„Printre „performanțele” de tristă amintire a echipei Pleșiță – Buha –
Priboi vă readuc în memorie: atentatul asupra postului de radio „Europa
Liberă”, soldat cu victime omenești, pus la cale cu Carlos „Șacalul”, celebrul
terorist; scrisoarea capcană expediată lui Șerban
Orescu și rănirea gravă a acestuia; înjunghierea lui Emil
Georgescu, directorul postului „Europa Liberă”; bătăile teribile
administrate în plină stradă Monicăi Lovinescu și lui Paul Goma.
Trebuie menționat că în serviciul condus de Buha și Priboi s-au proiectat, de
altfel, toate acțiunile întreprinse, de-a lungul anilor, împotriva celor care
s-au exprimat deschis, în afara țării, împotriva regimului Ceaușescu.”
—Radu F. Alexandru – Declarație
Politică făcută în plenul Senatului, luni 12 februarie 2001
La primele termene de
judecată, la apelul lansat de Grupul pentru Dialog Social, sala a fost
plină cu personalități venite să-l susțină pe Werner Sommerauer. Pe lângă
membri ai Asociației „15 Noiembrie” Brașov și ai Asociației Foștilor Deținuți
Politici din România, la tribunal au fost prezenți Ana Blandiana, Constantin
Ticu Dumitrescu, Romulus Rusan, Radu F. Alexandru, Adrian Niculescu, Doina
Jela, Horia-Roman Patapievici, Dan Pavel și mulți alții.
În martie 2005, după doi ani
de procese, magistrații Judecătoriei Sectorului 1 București i-au achitat pe
Marius Oprea și Werner Sommerauer, considerând că infracțiunii de calomnie îi
lipsește unul din elementele constitutive. Totodată, instanța a respins și
acțiunea civilă a lui Ristea Priboi, obligându-l să plătească statului 1 milion
de lei cu titlu de cheltuieli judiciare. Priboi a atacat decizia cu recurs și,
la solicitarea lui, Înalta Curte de Casație și Justiție a
stămutat procesul la Focșani, capitala județului pe care îl reprezenta
acesta în Parlamentul României. Pe tot parcursul procesului, Serviciul
Român de Informații a refuzat să pună la dispoziția apărării dosarul
anchetelor Securității din noiembrie 1987-decembrie 1988. Istoricul Marius
Oprea a declarat presei:
„Este clar un proces politic pentru că atât Jidovu, cât și magistrații
de la Înalta Curte de Casație și Justiție au acționat la ordinul politic al
PSD, favorizându-l pe Priboi. Criteriul de promovare în magistratură este
vechimea, iar judecătorii de acum, de la Instanța Supremă, în anii
comunismului, au condamnat la ani grei de închisoare pentru o găleată de
cartofi.”
—Ondine Gherguț și Gheorghe
Zaharia: „Răstignit a doua oară de Securitate”
În 2004 însă, Parchetul îl
arestează pe omul de afaceri craiovean Genică Boerică pentru mai multe infracțiuni
economice. Pentru a obține o sentință redusă, acesta colaborează cu
anchetatorii și denunță la rândul lui mai multe persoane, printre care și pe
Adrian Năstase și Ristea Priboi.
Cazul este preluat de Direcția
Națională Anticorupție, care îl pune pe Priboi sub învinuire, în aprilie 2006,
pentru infracțiunile de obținere de foloase necuvenite și trafic de influență.
Ulterior, D.N.A. mai deschide
un dosar împotriva lui Ristea Priboi și Adrian Năstase, dosar supranumit de
presă „mătușa Tamara”. În februarie 2006, Ristea Priboi dispare din țară, iar
în lipsa sa, Werner Sommerauer și istoricul brașovean Marius Oprea sunt
achitați.
Metode de tortură comuniste
Pe perioada anchetei,
protestatarii au fost torturați sălbatic, fiind bătuți cu pumnii, cu
picioarele, cu un scaun sau cu picioare de scaun, cu parul, cu bâta, cu
bastonul de cauciuc la testicule, loviți în stomac, bătuți la palme și la tălpi
cu bastonul de cauciuc sau loviți de calorifer. Li s-au strivit degetele în
ușă, li s-a smuls părul, au fost înfășurați în cearșafuri ude și bătuți astfel
sau ținuți în pielea goală, în frig. Arestații au fost așezați în poziții
incomode, obositoare și dureroase: siliți să stea într-un picior (uneori,
supravegheați de un câine-lup), pe vine, să țină un creion cu bărbia, să
sprijine cu nasul tabloul lui Ceaușescu, să facă genoflexiuni, să stea într-o
mână sau să sară ca broasca. Organele lovite în mod constant de torționari erau
capul, ficatul, rinichii, testiculele și stomacul.
Anchetatorii au folosit
procedee din anii ’50, precum ancheta nocturnă și ancheta continuă, iar unii
anchetați au fost închiși împreună cu detinuți de drept comun. În București, în
arestul Securității din Calea Rahovei, unii dintre cei cercetați au fost
legați cu lanțuri și cu bile de oțel, iar alții amenințați cu pistolul la
tâmplă. Securitatea a folosit intens și tortura psihică, anchetatorii
străduindu-se să provoace gemete sau urlete de la cei anchetați, pentru a-i
înspăimânta pe ceilalți din același lot, care aveau posibilitatea de a le auzi.
Alți protestatari au fost închiși în celule cu pete proaspete de sânge.
În timpul anchetei, aliniați
pe hol, protestatarii arestați erau inspectați de ofițeri de Miliție și
Securitate, precum și de Maria Cebuc,
reprezentanta Partidului la Brașov, care le adresau injurii și îi scuipau.
Din cauza torturilor,
privării de somn și a regimului alimentar din detenție, cei arestați au pierdut
în greutate multe kilograme, iar unii dintre ei au contactat boli de care
suferă și în prezent.
Gheorghe Gyerko, unul din
muncitorii anchetați, își amintește: „Am
reușit să slăbesc cel puțin 12-13 kg, în 7-8 zile. M-au bătut în fiecare zi și
nu mă lăsau să dorm”. Stan Voinea, alt muncitor arestat și torturat, a
decedat, în februarie 2008, la
Condamnat la proces, fusese deportat acolo cu întreaga familie, iar fiul său și
colegii din Asociația „15 Noiembrie 1987” susțin că moartea sa se datorează
tratamentului la care a fost supus în beciurile Securității.
Un alt muncitor care a murit
după deportare este Vasile Vieru. Acesta a decedat la Bârlad, orașul în
care îi fusese stabilit domiciliul obligatoriu, în septembrie 1988, la mai
puțin de un an după bătăile suferite în timpul anchetei. Nicuță Paraschiv,
anchetat și condamnat și el, își amintește: „La Bârlad am fost deportat cu Vieru. M-am întâlnit cu el cu o săptămână
înainte să moară. Îi căzuseră toți dinții din gură și părul din cap”.
În paralel cu ancheta, în
lunile noiembrie și decembrie, în întreprinderile la care lucrau cei arestați
se țin ședințe de partid în care muncitorii participanți la revoltă
sunt înfierați și catalogați „huligani”, „derbedei”, „vandali”,
„indivizi certați cu legea”, „elemente înrăite”, o „pată pentru colectiv” și o
„rușine”.
Cei care iau cuvântul îi
condamnă pentru comiterea unui „act banditesc”, pentru „huliganism barbar” și
„atitudine profund dușmănoasă”. Li se impută că ar fi consumat alcool și sunt
catalogați inclusiv „debili mintali”.
Unul dintre acuzatori își
exprimă în luarea de cuvânt teama că protestatarii ar fi putut să arunce în aer
o parte din întreprindere. Se cere pedepsirea severă a protestatarilor,
excluderea acestora din colectiv, inclusiv deportarea lor.
Mai mulți vorbitori,
considerând protestul o „activitate criminală” și o „acțiune dușmănoasă”,
solicită pentru cei acuzați pedeapsa capitală.
Printre cei care au fost de partea acuzatorilor, deși era avocat al …apărării
a fost și fostul senator și europarlamantar PD/PDL/PNL de Brașov, avocatul Nicolae
Vlad Popa.
Procesul
În preambulul procesului, pe
1 decembrie 1987, la Întreprinderea de Autocamioane s-a ținut așa-numita
adunare generală a oamenilor muncii. Participanții au fost selectați cu
atenție, iar în incinta fabricii au fost aduse detașamente ale gărzilor
patriotice, pregătite să intervină în cazul în care situația ar fi degenerat.
Luările de cuvânt au fost stabilite dinainte, iar adunarea a fost transmisă în
direct pentru conducerea de partid de la București. Pe lângă obișnuitele
discursuri de înfierare cu mânie proletară a participanților la
revoltă, la această ședință s-au luat decizii administrative și politice dure.
S-a hotărât demiterea întregii conduceri a Întreprinderii de Autocamioane și
alegerea uneia noi, deoarece s-a considerat că vechea conducere nu a reușit să
împiedice mișcarea de protest. În plus, au fost excluse din PCR mai multe
persoane din structura de producție a uzinei, considerate incapabile să stopeze
„actul huliganic”.
Din beciurile Securității
București, cei anchetați au fost readuși la Brașov după două săptămâni, într-o
coloană de autobuze speciale; șoseaua București-Brașov a fost
blocată, nicio mașină neavând permisiunea de a trece pe lângă coloană.
Pentru pregătirea procesului
a fost trimis la Brașov, pe 2 decembrie, însuși ministrul de Interne de
atunci, Tudor Postelnicu, care deținea și gradul de
general de Securitate. Procesul propriu-zis s-a ținut pe 3 decembrie 1988, cu
ușile închise și sub supravegherea atentă a Securității și a secretarului
județean de partid, Petre Preoteasa. Din cele 181 de persoane anchetate, au fost
judecați 63 de participanți la revoltă.
Procesul s-a ținut la
Întreprinderea de Autocamioane și a fost unul înscenat, cu sentințe stabilite
dinainte, asemenea celor din anii ’50. „Publicul” a fost admis în sală abia
după ce Securitatea a inspectat-o minuțios și a montat microfoane.
Spectatorii la proces au fost
atent selectați și verificați nominal la intrare, printre ei fiind infiltrați
mulți securiști. Pe perioada procesului, intrarea în oraș a fost păzită, iar
circulația în jurul întreprinderii întreruptă. Mai multe unități militare din
Brașov au fost puse în stare de alarmă, iar în uzină au fost plasate unități
speciale, pregătite să intervină în orice moment.
Pentru a ascunde ideea că
revolta de la Brașov fusese una politică, protestatarii au fost judecați pentru
tulburarea liniștii publice și ultraj contra bunelor moravuri; 61 dintre ei au
primit sentințe cuprinse între 6 luni și 3 ani de închisoare, fără privare de
libertate, cu executare la locul de muncă în diferite întreprinderi din țară, deși
anterior, în numeroase ședințe de partid, se ceruse chiar pedeapsa cu moartea
pentru participanții la revoltă, pentru a constitui un exemplu. Suplimentar, la
proces s-a decis deportarea lor și fixarea domiciliului obligatoriu în alte
orașe, deși hotărârile cu privire la astfel de măsuri administrative fuseseră
abrogate încă de la sfârșitul anilor ’50.
Întregul proces a durat doar
o oră și jumătate.
Deportarea protestatarilor
Deportarea muncitorilor
condamnați s-a făcut în mare grabă. Acestora li s-a permis să-și ia cu ei doar
câteva lucruri, apoi au fost despărțiți de familii, urcați în dube în care se
aflau însoțitori din cadrul forțelor de represiune și transportați în
localitățile unde li se fixase domiciliul. Muncitorii deportați au fost
dispersați la întreprinderi de pe tot cuprinsul țării, în orașe precum Filiași, Târgoviște,
În aceste localități ei au intrat sub supravegherea continuă a organelor de
Miliție și Securitate locale, fiind obligați să se prezinte periodic pentru
declarații. Unii dintre muncitori au continuat să fie maltratați sau amenințați
și pe perioada deportării.
Ca o primă măsură
restrictivă, toți deportații au fost încadrați ca simpli muncitori la noile
locuri de muncă, deși unii din ei fuseseră maiștri la Întreprinderea de
Autocamioane. Pierderea claselor de muncă respective a însemnat și reducerea
corespunzătoare a salariului, unii din ei reușind cu greu să-și asigure traiul
de zi cu zi. Securitatea a răspândit în uzine zvonul că persoanele nou
încadrate erau informatori, ceea ce a făcut să fie priviți cu suspiciune de
colegii de la locurile de muncă.
Muncitorilor le-a fost
interzisă întoarcerea în Brașov, soțiile lor fiind obligate să obțină aprobarea
de a-i vizita în orașele în care li se stabilise domiciliul obligatoriu. Adela Vitos, soția lui Ludovic Vitos, declara:
„Am fost obligată de Schuster si Cebuc să merg dupa soțul meu, în
deportare. Soțul meu nu a primit aprobare să vină la Brașov. Eram obligați să
semnăm condica la căpitanul Atanasiu din Târgoviște.”
În paralel, persoane din
conducerea Organizației Județene PCR din Brașov au executat puternice presiuni
asupra soțiilor deportaților, pentru a le convinge să divorțeze de aceștia.
Corina Iacob, soția lui Dănuț Iacob, își amintește:
„Când soțul meu era deportat, mă chemau cei de la Județeana de Partid.
Cebuc, care era secretară cu propaganda, mi-a zis că-s tânără, că e păcat să
plec din Brașov, că am tot viitorul înainte și îmi cerea să divorțez.”
„Ești brașoveancă, abia te-ai căsătorit, dar te-ai căsătorit cu un
vagabond. Gandește-te bine, ori îl urmezi, ori divorțezi și rămâi în Brașov».
«Abia ne-am căsătorit – ziceam – ne iubim…». «Lasă iubirea, că nu asta e
importantă».”
Pavel Nicușari și soția sa
chiar au decis să divorțeze, pentru a nu pierde apartamentul asupra căruia se
pusese sechestru. Ei s-au recăsătorit după 1989.
În general, muncitorii
deportați și familiile lor au fost supuși unor presiuni puternice și unei
supravegheri constante. Unii din cei deportați n-au mai revenit niciodată în
Brașov, decedând în localitățile unde li se stabilise domiciliul forțat.
Impactul mișcării
Deși revolta de la Brașov nu
a condus în mod direct la Revoluția din 1989, ea a fost o lovitură puternică
pentru regimul lui Nicolae Ceaușescu și încrederea pe care acesta o avea în
sindicatele comuniste. Revolta a reflectat ceea ce istoricul Denis Deletant numea „inabilitatea
lui Ceaușescu de a detecta semnalele de alarmă date de tensiunile crescânde în
sânul muncitorilor, acesta continuând orbește cu aceleași măsuri economice,
aparent indiferent față de consecințele lor”. Prin urmare, revolta de la
Brașov a subliniat nemulțumirea tot mai mare în rândul clasei muncitoare
împotriva regimului Ceaușescu; în plus, ea a prefigurat mișcarea populară care
va doborî sistemul comunist din România. Brașovul a cunoscut din nou revolta în
decembrie 1989, când românii au alungat definitiv regimul Ceaușescu și l-au
executat pe acesta.
După 1990, Gheorghe
Robu, Procurorul General al României, s-a deplasat la Brașov și s-a
întâlnit la primăria orașului cu foștii protestatari.
Conform lui Florin Postolachi, unul din cei
anchetați în 1987, devenit ulterior după 2000 deputat PD, Gheorghe Robu le-a
declarat:
„Băieți, i-am găsit pe toți cei care v-au anchetat în
noiembrie 1987. Sunt la Serviciul Român de Informații, la
Armată și la Ministerul de Interne. Am înaintat câte un dosar domnului Ursu,
domnului Stănculescu și domnului Măgureanu. Să-și facă ordine în ministere și eu
îmi voi face ordine la mine în minister.”
Cu toate acestea, până în
prezent nimeni nu a fost anchetat, judecat și condamnat pentru abuzurile comise
în acele zile de organele de represiune comuniste. Unii dintre torționari au
ocupat sau continuă să ocupe funcții influente în aparatul administrativ sau
legislativ al statului
Imaginea foto/document:
Brașov, 15 noiembrie. A fost în arhiva personală a ziaristului Marius Petrașcu
Vezi pe internet și: Lista
persoanelor anchetate și condamnate pentru revolta din 1987 de la Brașov.
Iulian Rinder
