Rolul presei într-o societate democratică este acela de a veghea asupra puterii, de a pune întrebări incomode și de a reprezenta interesele publicului. Atunci când acest rol dispare, iar jurnalismul se transformă într-un cor de laude, apar asemănări periculoase cu modele istorice pe care Europa le-a condamnat ferm: presa din Germania nazistă și cea din Uniunea Sovietică.
În Brașovul de astăzi, o privire atentă asupra presei locale ridică o întrebare neliniștitoare: mai există cu adevărat critică? Majoritatea publicațiilor par aliniate la aceleași mesaje, aceleași personaje și aceleași interese.
Investigațiile lipsesc aproape complet, vocile critice sunt rare sau inexistente, iar subiectele sensibile sunt evitate sistematic. În locul jurnalismului de interes public, întâlnim comunicate rescrise, articole laudative și o tăcere suspect de uniformă.
Acest fenomen nu este nou în istorie. În Germania nazistă, presa a fost rapid subordonată aparatului de stat, transformată într-un instrument de propagandă sub conducerea Ministerului Propagandei condus de Joseph Goebbels. Ziarele, radioul și afișele nu informau, ci glorificau regimul, liderul și „realizările” puterii, eliminând orice urmă de critică sau pluralism. În mod similar, în URSS, presa era complet controlată de partid, iar jurnalismul devenise o extensie a ideologiei oficiale. Adevărul nu conta, ci doar linia trasată de sus.
Desigur, Brașovul nu trăiește într-o dictatură totalitară, iar comparația nu este una de regim politic, ci de mecanism. Atunci când toată presa este „cumpărată” – prin publicitate direcționată, contracte cu instituții publice sau dependență de aceiași finanțatori – rezultatul este același: autocenzură, conformism și propagandă laudativă. Nimeni nu mai critică pentru că a critica devine riscant financiar sau profesional. Nimeni nu mai întreabă „de ce?” sau „cine răspunde?”, pentru că sistemul recompensează obediența, nu integritatea.
În acest context, jurnalistul nu mai este un observator independent, ci un agent de imagine. Realitatea este cosmetizată, problemele sunt minimalizate, iar cetățeanul rămâne fără un instrument esențial de informare corectă. Exact așa cum se întâmpla în presa nazistă sau sovietică, unde unanimismul nu era semn de adevăr, ci de frică și control.
Istoria ne arată unde duce o presă lipsită de onoare și curaj. De aceea, comparația este dură, dar necesară. Nu pentru a spune că trăim într-o dictatură, ci pentru a avertiza că mecanismele propagandei pot exista și într-o democrație, atunci când presa renunță de bunăvoie la rolul său critic.
Așa cum spunea Joseph Goebbels, într-o formulare cinică, dar revelatoare pentru modul de funcționare al dictaturilor:
„Într-o dictatură, orice om care mai are o fărâmă de onoare în el are grijă să nu devină jurnalist.”
Această afirmație ar trebui să ne dea fiori nu prin autorul ei, ci prin actualitatea pericolului pe care îl descrie.
Răzvan Negrea ★ 20.12.2025
