În pădurea fermecată a moralității selective, unde unii își pun aureola dimineața și o dau jos seara, apare marele justițiar de serviciu: Cristi Florea, omul a cărui menire se pare că este să arunce cu pietre în geamurile altora, chiar dintr-o casă construită integral din sticlă.
Recent, domnul Florea s-a inflamat public că politicianul Darău, inconștient comițând un delict federal, a colaborat cu Adriana Miron, persoană condamnată cu SUSPENDARE și ulterior reabilitată. Ton grav, sprânceană ridicată, chelie lustruită și indignare, de parcă tocmai descoperise corupția în România; Mai lipsea muzica dramatică și un fulger pe fundal, căci sarmale de aruncat erau destule: „Tupeu de userist! Irineu Darău a găsit „penalii buni”. Condamnații altora sunt răi, ai USR-ului ajung șefi de cabinet”
Exceptând gramatica pură, aparent învățată de la un alt coleg de breaslă slobozit din Copou: „userist”, de aici începe comedia. La fel cum făcuse și Monica Lewinsky prin Biroul Oval, cavalerul nostru de puritate morală făcuse potecă prin Blocul Proiect de la „Transnistria 365” către „ASUM” – ONG prezidat de Ionel Spătaru, persoană condamnată cu EXECUTARE și ulterior reabilitată.
Deja nu mai vorbim despre ipocrizie. Vorbim despre gimnastică morală la nivel olimpic, adică, tradus pe înțelesul tuturor, dacă lucrează alții cu o persoană reabilitată = scandal național, iar dacă mergi TU de patru ori la „microfonul” unui condamnat reabilitat = dialog civic.
E ca și cum vulpea îi spune la arici să nu mai fumeze, în timp ce ea ține trabucul strâns sub coadă. Sau ca în poveștile copilăriei, lupul ține conferință despre protecția oilor, după care pleacă acasă cu lâna între dinți.
Practic, domnul Florea pare să aibă o formă rară de moralitate: „Condamnările sunt grave… dar numai când sunt ale altora.” Pentru că dacă aplicăm aceeași logică pe care o folosește dânsul, cum se face că participarea repetată la platforma unui fost condamnat cu executare nu îi afectează imaginea? Sau acolo funcționează detergentul special pentru lustruire?
Mai lipsește să aflăm că piratul condamnă furtul de corăbii, motanul predă lecții despre drepturile șoarecilor, iar crocodilul organizează seminarii despre empatie. În ritmul acesta, mâine-poimâine îl vedem și pe Pinocchio ținând conferițe despre sinceritate.
Problema nu este că oamenii reabilitați revin în spațiul public. Tocmai asta înseamnă reabilitarea într-un stat de drept. Problema apare când cineva folosește această etichetă ca bâtă politică împotriva celor care nu l-au arvunit, în timp ce pentru propria conveniență uită instant aceleași „principii”.
Asta distruge orice urmă de credibilitate. Nu poți poza în inchizitor moral ziua și apoi să bei cafea mediatică, liniștit, în studioul celor pe care aceeași logică i-ar pune la zid. Mai pe românește, ca să înțeleagă și „lupul moralist”, nu poți striga „arde casa vecinului!” când din hornul tău ies flăcări de trei metri. Dar poate aici e noua filozofie: „Spune-mi cu cine colaborezi… și îți explic imediat de ce la mine se pune altfel.”
În final, publicul nu mai vede nici moralitate, nici principii, nici obiectivitate. Vede doar un spectacol patetic în care personajul principal se aleargă singur în cerc, încercând să dea lecții de etică în timp ce calcă pe propria contradicție. Și atunci inevitabil apar semnele de întrebare: Unde e moralitatea? Unde e credibilitatea? Sau, mai bine spus, cine mai poate lua în serios un pompier care vine să stingă incendiul cu o canistră în mână?
