Adrian Veștea a donat sânge. Foarte bine!!! Sincer, jos pălăria pentru gest. Donarea de sânge este un act civic important, poate salva vieți și merită încurajată. Numai că, în epoca în care orice gest trebuie ambalat frumos pentru Facebook, apare o întrebare simplă: Facem fapte bune pentru că trebuie să le facem sau pentru că trebuie să știe lumea că le-am făcut?
Pentru că una este să donezi sânge și alta este să transformi donarea într-un material de imagine electorală. Când ieși în fața camerelor și postezi momentul pe rețelele sociale, gestul civic începe să semene mai puțin cu discreția și mai mult cu o ședință foto a unui meltean snob. Și aici apare problema lui Veștea: nu faptul că a făcut un lucru bun, ci nevoia permanentă de a ne arăta că l-a făcut. Nevoia de a se lăuda, asemenea unui cotoi prost care prinde un „șoarec„‘ în siloz, iar apoi îl aduce stăpânului să-l vadă că a făcut și el ceva benefic.
Băi Veştea! Există o vorbă veche: binele făcut cu adevărat nu are nevoie de trompetă! Nu trebuie să știe tot Facebook-ul că ai donat sânge! Nu trebuie să existe cadre atent alese, mesaj inspirațional și apel la electorat! Donezi, îți iei bonurile de masă, pleci acasă și lași sângele să-și facă treaba! Dacă gestul tău chiar este unul dezinteresat, nu are nevoie de like-uri ca să devină valoros.
Iar problema devine și mai interesantă când te uiți la felul în care Adrian Veștea își construiește imaginea publică în jurul aparițiilor cu puternică încărcătură simbolică. Biserica, microfonul, evenimentele publice, mesajele cu iz moralizator. Pe 15 august, de exemplu, apare în imagini de la biserică.
Pe 13 aprilie, există din nou imagini în care apare cu microfonul în mână în interiorul bisericii, dar nu oricum: cu rânjetul până la urechi, „etalându-și fasolea” și amuzându-se probabil de dezacordurile gramaticale pe care involuntar le face. Și atunci întrebarea vine firesc: unde se termină credința și unde începe spectacolul de imagine?
Biserica nu este scenă electorală, iar rugăciunea nu este conferință de presă. Când mergi la biserică să te rogi, o faci pentru tine, pentru sufletul tău și pentru ceea ce crezi. Nu pentru ca fiecare gest să ajungă în albumul electoral de pe Facebook. Altfel, există riscul ca evlavia să devină decor, iar smerenia să fie înlocuită de nevoia de a fi văzut.
Și, dacă tot am intrat în această logică a expunerii totale, poate că trebuie să ne pregătim pentru următorul nivel. Ce urmează, domnule Veștea? Să vă filmați când dați de pomană? „Astăzi, la ora 12.38, am oferit trei pachete unei familii nevoiașe. Dați like, share și nu uitați: binele se face public!” Ar fi probabil următorul episod din serialul „Adrian Veștea și camera de filmat”.
Asta nu mai este discreție. Este o formă jalnică de exhibiționism public în care până și gesturile care, prin natura lor, ar trebui să fie sobre și sincere devin oportunități de promovare personală. Și exact aici apare diferența dintre a face bine și a te fotografia făcând bine.
Nu contestăm gestul. Contestăm nevoia de a-l transforma în spectacol. Un politician poate dona sânge fără să-și pună camera în față. Poate merge la biserică fără să transforme fiecare apariție într-o demonstrație publică de evlavie. Poate face bine fără să aștepte aplauzele.
Pentru că, până la urmă, adevărata măsură a unei fapte bune nu este numărul de like-uri pe care îl primește postarea, ci ceea ce rămâne după ce camera se oprește.
Și, ca să încheiem în aceeași notă în care pare să funcționeze comunicarea publică a domnului Veștea, avem și noi o curiozitate: dacă totul trebuie filmat și arătat electoratului, de ce nu se filmează și atunci când merge la meditații la gramatică?
Asta, desigur, dacă Veştea a realizat că are nevoie de asemenea meditații. Până atunci, rămâne doar o întrebare satirica.
