În administrația lui George Scripcaru pare să se contureze o situație tot mai interesantă: unii oameni preferă să renunțe la funcții decât să mai suporte ifosele, aroganța și modul discreționar în care, spun surse din administrație, sunt tratați cei care nu se aliniază. Vasile Mezdrea (PNL) și-a depus demisia din Consiliul Local Brașov, iar mandatul său urmează să înceteze la 1 septembrie. Oficial, motivele sunt cele diplomatice, de manual. Dar gestul în sine spune mai mult decât o mie de comunicate.
Vasile Mezdrea nu este însă primul care a ales să plece. Înaintea lui, Mihai Costel (PSD) a făcut același lucru. Doi oameni care ar fi putut să rămână în funcții, să închidă ochii, să ridice mâna când trebuie și să meargă mai departe. Au ales însă varianta mai grea: să renunțe. Iar într-o politică în care funcția este pentru mulți mai importantă decât coloana vertebrală, gestul lor merită respect.
Pentru că există o diferență uriașă între a pierde o funcție și a-ți pierde demnitatea. Mihai Costel și Vasile Mezdrea au preferat prima variantă. Au demonstrat că există o limită până la care poate fi suportată aroganța celui care se crede stăpân peste oraș și a lacheilor din jurul lui, au ajuns să confunde administrația publică cu propria curte.
Și aici ajungem inevitabil la Gabriela Vlad, angajată a Primăriei Brașov și, începând cu 21 ianuarie 2026, președinte provizoriu al Consiliului de Administrație al RATBV. Situația sa a ridicat întrebări privind compatibilitatea rolurilor pe care le exercită, motiv pentru care, Agenția Națională de Integritate analizează situația ei.
Astfel întrebarea politică rămâne: de ce în jurul administrației Scripcaru apar atât de multe situații în care oamenii incomozi ajung să plece, iar cei care rămân par să fie cei care știu să înghită mai ușor?
Poate că Mezdrea chiar și-a îndeplinit obiectivele. Poate că Mihai Costel a avut alte motive. Dar două plecări din aceeași zonă a administrației ar trebui măcar să dea de gândit.
Un primar puternic nu este acela care are în jurul său numai valeti care spun „Da, șeu'!”. Un primar puternic este acela care poate suporta să fie contrazis. Care nu confundă critica cu trădarea și nici obediența cu loialitatea.
În schimb, dacă pentru a rămâne în preajma puterii trebuie să accepți ifosele unui „satrap” și să te prefaci că totul este în regulă, atunci demisia începe să semene mai mult cu un act de libertate decât cu o înfrângere.
Mihai Costel și Vasile Mezdrea au ales să plece. Și, indiferent de explicațiile oficiale, pentru asta merită respect. Mai bine fără funcție decât cu demnitatea pusă la mezat. Într-o administrație în care funcțiile par să valoreze atât de mult, doi oameni au demonstrat că există ceva ce nu poate fi cumpărat cu nicio indemnizație de consilier și cu nicio poziție în administrația locală: libertatea de a spune „Ajunge!”.
Iar dacă Scripcaru rămâne cu scaunul, dar începe să rămână fără oamenii care refuză să-i suporte aberațiile, poate că problema nu este la cei care pleacă. Poate că problema ar trebui căutată chiar la cel care îi face să prefere plecarea. Funcțiile trec. Mandatele expiră. Demnitatea rămâne!
