Partea I: Saltul de la opincă la eșarfă
Plecat de undeva, din adâncurile uitate ale Statelor Unite ale Moldovei, cu praful uliței lipit de călcâiele goale și cu o traistă plină de… absolut nimic. Un băiat simplu, sosit la oraș cu trenul foamei, ferit de sârmă, atât de copleșit de măreția asfaltului încât mintea i-a rămas blocată în modul „pauză”. Timpul a trecut, anii s-au scurs cu zecile, dar pentru eroul nostru evoluția intelectuală a rămas o necunoscută. În aproape jumătate de secol de viață urbană, n-a reușit performanța remarcabilă de a pune cap la cap o propoziție simplă. Subiectul fuge de predicat, verbele plâng în colțuri ascunse, iar topica frazei seamănă cu un accident rutier.
Dar geniul lui absolut se dezvăluie abia când pune mâna pe pix: o dragoste nestăvilită, o pasiune bolnăvicioasă pentru virgula așezată cu mândrie exact între subiect și predicat. Pentru el, gramatica nu e o regulă, ci un inamic care trebuie masacrat public, zi de zi, în fiecare comunicat oficial. Și cum destinul are uneori un umor negru, iată-l ajuns mare jude de municipiu. Orgoliul a crescut proporțional cu funcția, atingând cote stratosferice, transformând ignoranța de ieri în aroganța legendară de azi.
Partea II: Zâmbetul de milioane (de lacune)
Ajuns la pupitrul puterii, edilul nostru nu se mai satură de propria imagine. Tonomatele media îl caută, rețelele sociale bubuie de postări scrise probabil în aceeași limbă extraterestră, fără nicio legătură cu limba română. Însă dincolo de textele schilodite, marea atracție apare abia atunci când ecranul se luminează, iar primarul decide să ne onoreze cu un zâmbet larg, de lider suprem.
Acolo, în prim-plan, se dezvăluie adevărata catastrofă gospodărească: dinții de jos, lăsați în paragină, o ruină arheologică ce sfidează orice logică a esteticii moderne. Deși gestionează bugete de milioane și se pretinde salvatorul comunității, nu a găsit timpul – sau poate curajul – să treacă pragul unui stomatolog pentru a-și repara cartea de vizită facială. Astfel, fiecare apariție televizată devine un spectacol complet: o explozie de aroganță, un masacru al gramaticii și un zâmbet de revistă… de benzi desenate de groază. O dovadă vie că poți scoate omul din sat, dar nu poți scoate virgula dintre subiect și predicat, nici măcar cu cleștele dentistului.
Iar ca filozofa din „Vremea prădătorilor” să fie pură, cităm: „Copilul nu mai stă la consumul de alte lucruri, e mișcare. Și în felul ăsta sprijinim și familia și copilul. Dar condiția e că copilul tre’ să meargă și la școală”.
Concluzia se impune aproape de la sine. Când un om ajunge să conducă un oraș fără să fi reușit, în atâția ani, să lege coerent două fraze și fără să înțeleagă că funcția publică impune măcar respect pentru limba pe care o vorbește, nu mai discutăm despre simple scăpări, ci despre un mod de a face administrație în care imaginea ține loc de competență, iar autosuficiența înlocuiește bunul-simț. Poate că, înainte de următorul discurs, de următorul clip de promovare sau de următoarea lecție despre cum trebuie să trăiască alții, ar merita să privească puțin în oglindă și să-și amintească vorbele care au traversat generații: „Să nu uiți, dragă Darie, să nu uiți niciodată!…”. Fiindcă memoria este singurul antidot împotriva ridicolului, iar cei care uită de unde au plecat și ce sunt cu adevărat sfârșesc, de cele mai multe ori, caricaturi ale propriei lor vanități.
Vezi și:
Geniu de primărie (Partea a II-a): Când rățoiul se rătăcește prin cartiere
Geniu de primărie (Partea I): Când literele sunt mai multe decât ideile.
