Notă introductivă: A se citi cu atenție!!!
Un oraș nu ajunge să arate așa din întâmplare. Nu se sufocă în trafic peste noapte, nu pierde spații verzi într-o singură zi și nu se trezește dintr-odată cu blocuri ridicate acolo unde ieri existau case, grădini sau terenuri care aveau o cu totul altă destinație. Totul se întâmplă treptat, prin sute de decizii administrative, prin aprobări, modificări urbanistice, autorizații și contracte care, luate separat, par neînsemnate. Împreună însă, ele schimbă definitiv fața unui oraș.
Brașovul nu face excepție. În ultimii ani, dezvoltarea imobiliară a devenit una dintre cele mai profitabile activități economice locale. Valoarea terenurilor a explodat în anumite zone, cartiere întregi au apărut într-un ritm accelerat, iar presiunea asupra infrastructurii a crescut de la an la an. În mod normal, dezvoltarea este un semn de progres. Problema apare atunci când cetățenii încep să aibă sentimentul că regulile nu sunt aplicate la fel pentru toată lumea.
Tot mai des apar întrebări despre modul în care anumite proiecte reușesc să avanseze rapid, în timp ce altele par blocate luni sau chiar ani în proceduri administrative. Tot mai des se discută despre faptul că aceleași firme apar în proiecte importante, că anumite companii par să beneficieze constant de oportunități, în timp ce alți investitori reclamă dificultăți și obstacole birocratice greu de explicat.
Sunt aceste situații simple coincidențe?
Sunt rezultatul unei eficiențe superioare și al unei pregătiri mai bune?
Sau există mecanisme informale care favorizează anumite cercuri economice?
Sunt întrebări pe care orice administrație responsabilă ar trebui să le trateze cu maximă transparență.
În jurul administrațiilor conduse de Allen Coliban și de George Scripcaru au existat de-a lungul timpului numeroase discuții publice privind relația dintre dezvoltarea urbană și influența unor grupuri de interese. Nu este suficient ca o administrație să afirme că respectă legea. Încrederea publică se construiește prin documente accesibile, proceduri clare și explicații convingătoare atunci când apar suspiciuni.
Pentru cetățeanul obișnuit, lucrurile sunt simple. El vede că anumite investiții înaintează rapid, că anumite zone ale orașului beneficiază de dezvoltări accelerate și că aceleași nume reapar constant în discuțiile despre proiecte importante. În același timp, vede investitori care se plâng de întârzieri, de lipsa răspunsurilor sau de proceduri care par să funcționeze diferit în funcție de cine depune cererea.
Această percepție, indiferent dacă este sau nu justificată în fiecare caz particular, erodează încrederea în instituțiile publice. Pentru că într-un stat de drept nu este suficient ca deciziile să fie corecte. Ele trebuie să fie și percepute ca fiind corecte.
La fel se întâmplă și în zona contractelor publice. De fiecare dată când aceleași firme câștigă lucrări importante sau apar constant în proximitatea proiectelor finanțate din bani publici, administrația are obligația de a răspunde unor întrebări legitime:
Au existat condiții egale pentru toți participanții?
A fost concurență reală?
Au fost criteriile formulate astfel încât să permită accesul tuturor celor interesați?
Au fost analizate eventualele conflicte de interese?
Aceste întrebări nu reprezintă atacuri politice. Ele reprezintă esența controlului democratic. Banii publici aparțin comunității, iar orice decizie care influențează dezvoltarea orașului trebuie să poată fi explicată și verificată.
Problema cea mai gravă apare atunci când administrația evită răspunsurile. Tăcerea nu elimină suspiciunile. Le alimentează. Lipsa transparenței nu protejează instituțiile. Le vulnerabilizează. Iar atunci când cetățenii ajung să creadă că există două categorii de beneficiari — cei care primesc aprobări și contracte fără dificultăți și cei care se lovesc permanent de blocaje — încrederea în administrație începe să se prăbușească.
Orașele nu aparțin primarilor. Nu aparțin dezvoltatorilor. Nu aparțin grupurilor economice și nici rețelelor de influență care se formează inevitabil în jurul puterii. Orașele aparțin cetățenilor care plătesc taxe, care suportă consecințele deciziilor administrative și care vor trăi zeci de ani cu efectele acestora.
Iar dacă există firme care beneficiază constant de oportunități, dacă există investitori care sunt avantajați în raport cu alții sau dacă există decizii care favorizează interese private în detrimentul interesului public, aceste lucruri trebuie demonstrate și investigate fără ezitare. Dacă nu există astfel de practici, administrația are obligația să o dovedească prin transparență totală.
Concluzia este una dură. Un oraș în care cetățenii ajung să suspecteze că accesul la autorizații, contracte și oportunități depinde mai mult de relații decât de reguli este un oraș care începe să-și piardă încrederea în propriile instituții. Iar atunci când încrederea dispare, nu mai vorbim doar despre urbanism sau administrație. Vorbim despre degradarea însăși a contractului dintre cetățean și autoritatea care ar trebui să îl reprezinte. Nicio investiție, niciun bloc și niciun proiect nu valorează mai mult decât această încredere pierdută.
