În politică există o regulă simplă: teoretic, funcțiile impresionante nu valorează nimic fără rezultate pe măsură. Iar în cazul Roxanei Mînzatu, una dintre cele mai înalte demnități ocupate vreodată de un român în Comisia Europeană, între noi fie vorba, după ce a bocit la partid că în 2020 locul i-a fost furat de un candidat mai competent, bilanțul de până acum ridică o întrebare legitimă: ce rămâne în urmă după comunicatele de presă, conferințele și strategiile atent împachetate în limbaj birocratic european?
Mandatul său a început sub cele mai bune auspicii. România a obținut un portofoliu de prim rang, iar așteptările erau pe măsură. Drepturi sociale, competențe, locuri de muncă, educație, tineret – domenii care influențează direct viața a sute de milioane de europeni. Cu un asemenea portofoliu, standardul de evaluare nu poate fi numărul de discursuri ținute sau de reuniuni bifate. Standardul este unul singur: rezultatele.
Până acum, activitatea Roxanei Mînzatu pare dominată de lansarea unor inițiative cu denumiri ambițioase și obiective generoase. Pe hârtie, aproape totul sună impecabil: Uniunea Competențelor, combaterea sărăciei, consolidarea dialogului social, pregătirea forței de muncă pentru economia viitorului.
Problema este că strategia nu este sinonimă cu succesul. O foaie de parcurs nu înseamnă locuri de muncă noi. Un comunicat de presă nu reduce sărăcia. O conferință nu califică un singur muncitor.
În administrația europeană există o tendință veche: când rezultatele întârzie, apar noi strategii. Când strategiile nu produc efecte, se lansează alte strategii. Cetățeanul rămâne însă cu aceeași întrebare: unde sunt schimbările concrete?
Portofoliul Roxanei Mînzatu este construit în jurul unor obiective extrem de costisitoare. Combaterea sărăciei, recalificarea profesională, sprijinirea tinerilor, consolidarea drepturilor sociale și adaptarea pieței muncii necesită miliarde de euro.
Aici apare una dintre cele mai mari vulnerabilități ale mandatului: este relativ ușor să anunți obiective generoase și mult mai dificil să explici cine le finanțează, în ce ritm și cu ce rezultate măsurabile.
Politica europeană nu poate funcționa doar pe baza declarațiilor de intenție. Fără finanțare clară și fără angajamente ferme din partea statelor membre, multe dintre aceste proiecte riscă să rămână exemple clasice de bune intenții transformate în birocrație.
Roxana Mînzatu coordonează simultan domenii uriașe: educație, competențe, ocuparea forței de muncă, drepturi sociale, tineret și pregătire pentru situații de criză.
Teoretic, această concentrare poate crea sinergii. Practic, ridică o întrebare firească: poate Roxana Mînzatu să gestioneze eficient atâtea priorități fără ca unele să rămână inevitabil în plan secund?
