În vremurile de demult și la capătul țării, a fost odată că niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit. Nu departe de Humuleștiul lui Nică, într-un sat nemțesc de munte, unde dacă la o casă nu găseseai un prost, la următoarea sigur îi aflai pe toți, trăia o familie modestă cu mulți copii.
Dintre toți, cel mai vestit era Gicuță. Nu pentru că ar fi fost cel mai silitor, nici cel mai învățat, ci pentru că avea un har nemaipomenit de a intra în bucluc fără să-l caute. Parcă buclucul îl adulmeca de la o poștă și venea singur la el.
Într-o vară dogoritoare, când până și câinii stăteau la umbră cu limba atârnată, iar găinile mergeau încet, să nu ridice praful degeaba, mama îl trimise pe Gicuță cu o căldare să aducă apă de la uluce.
— Măi, Gicuță, hai la mama, de-ți ia tiriplicul* și bagă de seamă să nu te iei iar cu draci ceia de seama ta și vino degrabă!
— Stai liniștită, mamă, răspunse el cu pieptul umflat, că doar n-o seca uluca până o-i ajunge eu.
Pe drum însă îi veni o idee năstrușnică. Văzuse el pe vecinul Vasile, că își cumpărase un cârd de gâște albe, fudule nevoie mare, care umblau prin sat ca doi boieri la promenadă. Lui Gicuță îi trecu prin cap că, dacă tot sunt albe ca laptele, ar fi și mai frumoase cu niște dungi negre, „ca zebrele din cărțile sale de geografie”.
Se duse tiptil în tindă, luă un tăciune din vatră și începu să împodobească gâștele cu mare migală. Numai că gâștele, care n-aveau gust pentru artă, porniră într-un concert de găgăială și o luară la fugă prin tot satul.
Una intră în curtea popii, alta în grădina învățătorului, Iar cea mai sprintenă se repezi drept în mijlocul uliței, unde tocmai trecea poștașul cu bicicleta.
Când văzu omul două „zebre cu cioc” venind spre el, se sperie, trase de ghidon și căzu direct într-un șanț cu urzici.
În două clipe ieși satul tot la poartă.
— Aoleu, au năvălit dihaniile!
— Nu-s dihanie, măi, zise unul. Sunt gâștele lui Vasile… numai că au învățat carte!
Numai Gicuță dispăruse ca măgarul în ceață.
Se ascunse după șura bunicului și privea de acolo cu un ochi râzând și cu unul plângând. Râdea de poștaș, dar plângea la gândul că mama avea nuiaua pregătită.
Nu trecu mult și-l găsi vecinul.
— Măi, Gicuță, tu ai făcut minunea asta?
— Eu… am vrut doar să le modernizez. Toată lumea vorbește de progres!
Atunci până și Vasile începu să râdă.
— Măi băiete, dacă-ți mai vine vreun progres din ăsta, încearcă-l întâi pe găinile voastre!
Seara, când ajunse acasă, mama îl întâmpină cu privirea aceea pe care numai mamele o au: una care spune și „te iubesc”, și „ai încurcat-o” în aceeași clipă.
— Ei, Gicuță, unde-i apa?
Abia atunci băiatul privi găleata. Era goală.
În toată aventura cu gâștele uitase de ce plecase de acasă.
A doua zi, prin sat se vorbea numai despre „zebrele zburătoare”, iar copiii îl strigau pe Gicuță „pictorul oficial al gâștelor”. El nu se supăra. Ridica din umeri și spunea cu mândrie:
— Cui nu-i place la sat, să se mute la oraș!
Și-am încălecat pe o șa și v-am spus povestea așa. Și-am încălecat pe o roata și v-am spus povestea toată.
_____________________
* lingură mare de lemn cu care Gicuță mâncă căcat.
