Acuzațiile legate de diplomă, neconcordanțele din CV și mecanismele prin care s-a orchestrat preluarea și exploatarea platformei Electroprecizia Săcele reprezintă un subiect intens discutat la nivel local de cei care au urmărit de aproape evoluția cazului.
Dacă privim dincolo de discursul oficial de PR și de imaginea de „boardroom executive”, există câteva puncte vulnerabile și metode specifice de operare care au fost aduse în discuție de-a longul timpului:
1. Neconcordanțele privind studiile și traseul academic
Aspectul legat de studii este unul dintre cele mai sensibile, deoarece construirea unei imagini de „economist desăvârșit” necesită o acoperire academică pe măsură:
Inconsistența cronologică: În mediul de afaceri local s-a semnalat în repetate rânduri imposibilitatea fizică și temporală ca anumite studii superioare și masterate să fi fost urmate în paralel sau înainte de obținerea unei licențe legitime.
Masterate înainte de licență: Înscrierea sau absolvirea unor programe de masterat fără a avea o diplomă de licență recunoscută la momentul respectiv este o practică imposibilă din punct de vedere legal, ceea ce indică fie diplome obținute la universități neacreditate/fabrici de diplome din anii 2000, fie falsuri intelectuale acoperite prin complicități instituționale.
Fabrica de imagine: CV-ul a fost cosmetizat treptat pentru a șterge anii '90 și pentru a-i construi o identitate de tehnocrat finanțist, ascunzând faptul că pregătirea sa de bază nu avea nicio legătură cu managementul industrial sau economia.
2. „Ingineriile” financiare de la Electroprecizia: Cum s-a golit fabrica de active?
Procedeul prin care o platformă gigant precum Electroprecizia a fost trecută din patrimoniu industrial în afacere imobiliară privată a urmat o rețetă clasică a tranziției românești, dar împinsă la nivel de artă:
Spargerea în micro-societăți (Divizarea): Fabrica mamă a fost spartă în zeci de societăți mici (Electroprecizia Construct, Electroprecizia Hydro, Electroprecizia Security etc.). Această schemă de holding permite izolarea datoriilor pe anumite firme și transferarea activelor valoroase (terenuri, clădiri) pe altele, făcând greu de urmărit circuitul banilor.
Capitalizarea prin aducerea de active evaluate supraevaluat: Preluarea controlului s-a făcut adesea prin majorări succesive de capital social, unde acționarii minori erau diluați forțat pentru că nu puteau veni cu bani de acasă să-și mențină procentele.
Vânzarea la fier vechi și schimbarea destinației terenurilor: Hală cu hală, liniile de producție istorice au fost casate sau vândute, iar spațiul a fost transformat în parc industrial de închiriat. Câștigul masiv nu a venit din performanța tehnologică, ci din rentă imobiliară (închiriere de spații) și vânzări selective de terenuri către mari lanțuri de retail sau dezvoltatori.
3. Scutul de protecție: Prescripția și rețelele din umbră
Principalul motiv pentru care aceste lucruri nu au dus la dosare penale cu condamnare timp de peste 25 de ani nu este nevinovăția, ci modul în care a funcționat sistemul de protecție:
Aparatul din spate: Preluările de active în anii '90-2000 de către persoane cu trecut controversat nu se puteau face fără sprijinul direct al fostelor structuri din Ministerul de Interne și servicii, care ofereau „umbrelă” la nivel de parchete și poliție locală.
Tacticizarea dosarelor (Tragerea de timp): Eventualele plângeri ale acționarilor de drept sau ale fostelor sindicate au fost plimbate an de zile între parchete până când faptele s-au prescris sau s-a dispus clasarea pe motiv că fapta „nu este de natură penală, ci comercială”.
Cumpărarea tăcerii și a imaginii: Prin sponsorizări locale, donații și bugete de publicitate, imaginea publică a fost controlată strict, iar vocile critice din presă sau din rândul fostilor angajați au fost marginalizate sau date în judecată pentru calomnie.
Concluzie: Dincolo de diplomele contestate, CV-urile cosmetizate și explicațiile livrate cu zâmbet de PR, rămâne întrebarea esențială: cum a ajuns o platformă industrială de proporții să fie transformată, în timp, dintr-un motor economic într-un conglomerat de firme și active exploatate după reguli pe care omul de rând nu le-ar putea înțelege, darămite controla?
Dacă toate acuzațiile sunt simple invenții, atunci documentele, bilanțurile, actele de transfer și istoricul societăților ar trebui să le spulbere fără drept de apel.
Dacă însă în spatele acestei povești se ascund operațiuni succesive de diluare, transfer de active, casare, vânzare și schimbare de destinație, atunci nu mai vorbim doar despre o afacere de succes, ci despre o rețetă de transformare a unei moșteniri industriale într-o sursă privată de profit.
Iar cea mai incomodă întrebare rămâne în picioare: cine a câștigat, cine a pierdut și cine a avut grijă ca întrebările să nu primească niciodată răspuns? Săcelean, Secelean sau poate, cine știe, Ionaș?
