Diana Șoșoacă reușește din nou performanța de a transforma politica externă într-un spectacol de televiziune cu accente de farsă. De data aceasta, lidera S.O.S. România a decis să-l someze public pe Donald Trump să-l „elibereze de îndată” pe Nicolás Maduro, liderul venezuelean nerecunoscut de Uniunea Europeană, dar susținut cu entuziasm de europarlamentara română.
Într-un comunicat solemn, S.O.S. România condamnă „escaladarea militară” a Statelor Unite în Venezuela, invocă dreptul internațional, Carta ONU, pacea mondială și, inevitabil, spectrul celui de-al Treilea Război Mondial. Mesajul e complet: suveranitate, diplomație, „jandarm internațional” și BRICS ca nou far al stabilității globale. Practic, tot meniul standard al discursului anti-occidental, servit fără garnitură de nuanțe.
Problema nu este că Diana Șoșoacă are opinii – le are și sunt bine cunoscute – ci ușurința cu care confundă poziția personală cu realitatea politică. În viziunea sa, Maduro este „reprezentant legitim” al Venezuelei, deși alegerile care l-au menținut la putere sunt contestate masiv, iar regimul său este acuzat de represiune, încălcări grave ale drepturilor omului și distrugerea economiei țării. Aceste detalii lipsesc cu desăvârșire din discursul S.O.S. România.
Mai mult, Șoșoacă vorbește despre pace și legalitate internațională, dar ignoră complet contextul intern venezuelean și faptul că milioane de cetățeni au fugit din țară tocmai din cauza regimului pe care ea îl apără. Pentru acești oameni, „suveranitatea” nu a însemnat decât foamete, frică și exil.
Nu e nici prima dată când europarlamentara se poziționează ostentativ de partea unor lideri controversați. Anul trecut, a participat la ceremonia de învestire a lui Maduro, într-o vizită neoficială, plătită de „cineva”, dar nu se știe exact de cine. Parlamentul European s-a grăbit atunci să precizeze că Șoșoacă nu reprezenta instituția, ci doar pe ea însăși.
Apelul către Trump pare mai degrabă un exercițiu de imagine decât o intervenție diplomatică serioasă. Statele Unite nu își calibrează politica externă după comunicatele unui partid marginal din România, iar amenințările cu „lumea condusă prin forță, nu prin drept” sună ironic venind din partea cuiva care legitimează un regim autoritar.
În final, rămâne impresia că Diana Șoșoacă a „uitat să-și ia părțile” esențiale ale analizei: contextul, faptele incomode și realitatea din teren. Dar poate că nu le-a uitat. Poate pur și simplu nu îi folosesc în narațiunea pe care o construiește cu atâta consecvență – una zgomotoasă, radicală și complet ruptă de consensul european pe care, teoretic, ar trebui să îl reprezinte.
Răzvan Negrea ★ 06.01.2026
