La Brașov, tradiția e veche, solidă și respectată. Atât de respectată, încât primarul George Scripcaru o păstrează cu grijă, în timp ce alții, mai grăbiți sau mai puțin alfabetizați, o mai și depun din când în când.
Unde? Nu știm exact. Probabil la ghișeul de „sentimente abstracte”, între dosarul cu șină și cererea tip.
Există momente rare în care limba română nu este doar maltratată, ci efectiv pusă la muncă silnică. Un astfel de moment ne oferă placheta omagială în care cineva, cu mână tremurândă de emoție și cu mintea probabil plecată în concediu de odihnă, a decis să răsplătească „activitatea deosebită și devotamentul depuse”. Limba română însă, a cerut concediu medical.
Să o luăm metodic, ca la primărie. „Activitatea” se depune. Corect. Activitatea are program, are dosar, are traseu: birou – mapă – sertar. „Devotamentul”, însă, nu se depune. Devotamentul nu intră la registratură. Nu are număr de înregistrare, nu se ștampilează în două exemplare și nu se arhivează la subsol, lângă caloriferul stricat.
Devotamentul este, prin definiție, atașament sincer, hotărârea de a sluji o cauză fără rezerve. E stare, nu document. E foc interior, nu borderou. Nu îl „depui”, așa cum nu depui iubirea, credința sau dorul de casă. Nu vine nimeni să spună: „Vă rog, lăsați devotamentul la ghișeul 3, și reveniți în 30 de zile lucrătoare.” Să spui „devotament depus” e ca și cum ai lăuda pe cineva pentru „curajul predat la registratură”, „onoarea arhivată” sau „iubirea ștampilată în două exemplare”. E poezie administrativă, dar din aia care te face să plângi.
Mai mult, expresia „activitatea deosebită și devotamentul depuse” e un mic festival de confuzii. Corect ar fi fost simplu și elegant: activitatea depusă și devotamentul deosebit. Dar eleganța, se pare, nu a fost invitată la festivitate.
În timp ce George Scripcaru „păstrează tradiția”, așa cum ne spune solemn placheta, Societatea Junilor Brașoveni pare că păstrează o cu totul altă tradiție; aceea de a recruta oameni care tratează limba română ca pe un formular de aviz de însoțire a mărfii.
Ironia este savuroasă. Se vorbește despre conservarea și perpetuarea tradițiilor, dar se sacrifică fără remușcări gramatica elementară. Tradiția e venerată, limba e neglijată. Portul popular e călcat la dungă, dar acordul logic e lăsat în izmene.
Placheta nu e doar o diplomă. E o mică piesă de muzeu folcloro-administrativ, în care sentimentele sunt gestionate birocratic, iar devotamentul e tratat ca un dosar cu șină. Dacă așa arată respectul pentru tradiție, ne putem imagina cu groază cum ar arăta o plachetă scrisă „pe repede înainte”.
În concluzie, domnul primar poate sta liniștit, tradiția e păstrată. Din păcate, și tradiția românească a analfabetismului festiv, cu panglică, siglă și text gravat în metal, pare să fie la fel de bine conservată.
