Recent, Statele Unite au revenit în atenția presei internaționale după o serie de operațiuni externe menite să înlăture lideri străini, culminând cu decizia administrației Trump de a îndepărta președintele venezuelean Nicolás Maduro în ianuarie 2026. Această mișcare marchează continuarea unei politici externe care, dincolo de declarațiile oficiale despre promovarea democrației, are rădăcini adânci în istoria intervențiilor americane — uneori publice, alteori secrete — în treburile interne ale altor state.
În ianuarie 2026, administrația președintelui Donald Trump a autorizat o acțiune militară și politică ce a dus la îndepărtarea lui Nicolás Maduro, un lider acuzat de trafic de droguri și conducere autoritară, sub pretextul combaterii criminalității și stabilizării regiunii. Oficialii de la Washington au susținut că operațiunea nu a fost o invazie clasică, ci mai degrabă o combinație de presiuni juridice, sancțiuni și prezență militară.
Criticii compară această acțiune cu intervențiile istorice ale SUA, susținând că scopurile reale includ controlul resurselor naturale (în special petrolul venezuelean) și limitarea influenței puterilor rivale precum Rusia și China în emisfera occidentală.
Politica de schimbare a regimurilor a început să capete amploare după cel de-al Doilea Război Mondial, când Statele Unite au intrat în competiție geopolitică directă cu Uniunea Sovietică. În acest context:
1. Iran (1953): Prim-ministrul Mohammad Mossadegh a fost înlăturat printr-o operațiune CIA cu sprijin britanic, după ce naționalizase industria petrolieră.
2. Guatemala (1954): CIA a orchestrat o lovitură de stat împotriva președintelui Jacobo Árbenz, în parte pentru a proteja interesele companiei United Fruit.
3. Chile (1973): Deși nu s-a intervenit public cu trupe, SUA au sprijinit destabilizarea și înlăturarea lui Salvador Allende, facilitând ascensiunea dictaturii lui Pinochet.
Aceste acțiuni reflectă logica Războiului Rece: înlăturarea liderilor percepuți ca „pro-comuniști” sau incompatibili cu interesele americane.
Unele dintre cele mai vizibile operațiuni ale SUA au implicat și forțe armate deschise.
4. Grenada (1983): Invazie militară care a înlăturat guvernul revoluționar, după ce liderul Maurice Bishop a fost executat în timpul unui conflict intern.
5. Panama (1989): Operațiunea Just Cause a forțat plecarea lui Manuel Noriega, care ulterior a fost judecat în Statele Unite pentru trafic de droguri.
6. Haiti (1994): Sub mandatul ONU, trupele americane au restabilit președintele Jean-Bertrand Aristide după ce fusese răsturnat de o juntă militară.
Aceste intervenții au avut adesea justificări mixte invocându-se protecția cetățenilor americani, restabilirea ordinii democratice și apărarea intereselor strategice.
Criticii politicii americane de intervenție notează că, în multe cazuri, rezultatele au fost instabilitate prelungită, creșterea resentimentelor antistatunitene, întărirea unor regimuri autoritare prietene și percepția unei politici externe hegemonice.
De exemplu, în Guatemala și Iran, intervențiile au dus la decenii de dictatură sau represiune. În alte cazuri, precum Irak și Afganistan, îndepărtarea liderilor a deschis lungi perioade de conflicte interne.
În concluzie înlăturarea liderilor de către Statele Unite este un fenomen complex, care include operațiuni secrete, intervenții militare directe și presiuni politice. Deși motivele oficiale variază — de la promovarea democrației la protejarea securității — contextul istoric arată că adesea aceste acte răspund și unor interese strategice sau economice majore.
Cazul recent al Venezuelei marchează o continuare a acestei tradiții, dar într-un context internațional mult mai complex și interconectat decât în trecut, iar întrebarea care se pune este dacă mai este USA eroul absolut sau este cel mai mare rău?
Răzvan Negrea ★ 18.01.2026
