Istoria nu se repetă mecanic, dar are un talent
pervers de a rima. Când privim spre domniile fanariote din secolele
XVIII–XIX iar apoi aruncăm o privire lucidă asupra României contemporană, conduse de o
clasă politică autohtonă sub președinția lui Klaus Iohannis și în epoca
administrațiilor simbolizate de figuri precum Nicușor Dan, senzația nu
este de progres, ci de continuitate mascată. S-au schimbat costumele,
limbajul și decorul geopolitic, dar mecanismele de putere, disprețul
față de omul de rând și obsesia privilegiului par tulburător de
familiare.
Domniile
fanariote nu au fost rezultatul unei voințe populare sau al unui proiect
de țară. Domnii erau numiți de Înalta Poartă, arvunite cu sume uriașe,
pe care ulterior le recuperau cu vârf și îndesat din buzunarele
supușilor. Funcția era o investiție, iar țara un activ exploatabil.
Corupția nu era o abatere, ci sistemul însuși. Dregătoriile se vindeau,
birurile se înmulțeau, iar justiția devenea o anexă a interesului
personal.
În
timp ce boierimea fanariotă trăia în opulență obscenă, palate, ospețe,
mătăsuri și aur, țăranii erau împinși în mizerie, obligați să susțină
un aparat de stat străin de nevoile lor și ostil supraviețuirii lor.
Trădarea nu era o excepție morală, ci o strategie; loialitatea era
îndreptată către Poartă și către propriul cont, nidecum către țară.
Astăzi,
România nu mai este provincie otomană, dar are reflexe de colonie
administrată de o elită ruptă de realitate. Sub președinția lui Klaus
Iohannis, discursuri despre „România educată”, „țara lucrului bine făcut”, „statul de drept” și „normalitate”
au coexistat cu o realitate a stagnării, a complicităților politice și a
unui confort prezidențial ostentativ, perceput de mulți ca fiind în
disonanță brutală cu viața majorității cetățenilor. Nu vorbim de
ilegalități demonstrate în instanță, ci de un stil de putere distant,
rece și autosuficient.
În
același timp, administrațiile locale prezentate ca „tehnocrate” sau
„#salvatoare”, inclusiv cele asociate cu Nicușor Dan, au ilustrat o altă
față a aceleiași monede: incapacitate cronică de a livra rezultate
rapide pentru oameni, în timp ce birocrația, salariile, sporurile și
privilegiile aparatului administrativ rămân intacte. Onestitatea
declarată nu ține de cald și nu plătește facturile.
Dacă
fanarioții scoteau aurul direct din visteria țării, politicienii de azi
au rafinat metodele. Pensiile speciale, cumulul de privilegii,
imunitățile, secretizarea, indemnizațiile multiple și sinecurile, toate formează un
sistem legalizat de extracție a resurselor publice. Corupția nu mai
poartă caftan, poartă costum și se ascunde în paragrafe de lege.
Contrastul
este la fel de violent ca acum trei secole: parlamentari și înalți
funcționari cu venituri garantate pe viață, protejați de sistem, versus
oameni care muncesc până la epuizare pentru salarii de subzistență,
pensionari care aleg între medicamente și mâncare, tineri care emigrează
în masă. Atunci se numea bir excesiv, astăzi se numește „cadru legal”.
Fanarioții
își trădau țara pentru a-și păstra funcția și averea. Politicienii
contemporani nu trădează formal suveranitatea, dar trădează încrederea
publică, promisiunile electorale și interesul general. Alianțe făcute și
desfăcute cinic, reforme amânate la nesfârșit, tăcere în fața
nedreptății sociale, toate acestea compun un peisaj moral degradat, în
care cetățeanul este din nou ultimul pe listă.
Diferența
dintre boierul fanariot și parlamentarul contemporan este de formă, nu
de fond. Primul înota în aur oriental, al doilea în privilegii bugetare.
Primul disprețuia norodul pe față, al doilea o face prin indiferență
instituționalizată. Dar rezultatul este identic și reflectă o societate ruptă în
două:
Sus,
un trai de aur – atunci în palate luminate de lumânări, acum în vile,
pensii speciale și funcții călduțe.
Jos, un trai de noroi – atunci pe
ogoare sterpe, acum în cartiere uitate, spitale subfinanțate și sate
depopulate.
Fanarioții
de ieri au plecat când istoria i-a maturat. Fanarioții de azi rămân,
pentru că au învățat să se camufleze. Iar până când această continuitate
nu va fi ruptă, România va rămâne prinsă între trecutul pe care îl
condamnă și prezentul pe care îl tolerează.
Răzvan Negrea ★ 20.01.2026
